Romeo
Intotdeauna mi-au placut animalele. PETA m-ar incadra chiar in categoria “iubitorilor”, intrucat am fost stapanul catorva. Nu vreau sa ma laud, dar de cand ma stiu, niciun caine, pisica, bivol, cal sau vaca nu m-a agresat, marait sau umplut de fecale. Stiu, nu-i putin lucru. Sunt, dupa toate standardele, un tip iubit si iubitor cand vine vorba de animale. Aceasta, insa, dragi cititori, nu este o poveste cu happy-end. Este o poveste trista despre dragoste, moarte, minciuna (si mirosuri dubioase, daca e sa fiu sincer pana la capat).
L-am cunoscut pe Romeo cand aveam 5 ani. El avea cateva luni. Ne-am imprietenit mai greu si, nu mi-e rusine sa recunosc, asta a fost exclusiv din vina mea, pentru ca eram alergic la par de hamster. Iar el, am stiut din prima clipa, era un hamster. Alb, pufos, cu ochii rosii injectati ca dupa o noapte cu sponsorul Nationalei, Romeo al meu, s-a dovedit ulterior, avea un singur defect: era al dracului de mic.
Primele 7 zile, Romeo si le-a petrecut intr-un borcan cu rumegus, asezat in partea superioara a bibliotecii. Borcanul era coborat cateva minute pe zi, cat sa ne jucam cu el si sa-i dam de mancare (vorbim de hamster, nu de borcan). O saptamana intreaga am convietuit cu totii intr-o armonie care i-ar fi facut gelosi chiar si pe trioul Gadea-Ciutacu-Badea. Pana intr-o zi. Intr-o joi, ca sa fiu exact. Ziua in care rumegusul rozatoarei cu nume romantzos trebuia schimbat. Zis si facut. Mami a preluat borcanul, eu am preluat hamsterul, Goghe a substituit un rumegus cu altul. Operatiunea s-a scurs in mai putin de 1 minut. A fost suficient cat sa-l omor pe Romeo. “L-am omorat cu mainile mele” aveam sa afirm dupa mai multi ani, printre lacrimi, la un chef dintr-a 8-a, dupa mai multe guri de Tanga de caise. Si asa a fost. La 5 ani se pare ca aveam destula forta cat sa aduc sfarsitul unui hamster. L-am asezat in rumegusul proaspat schimbat, multumit de proaspat-dobanditele mele valente parentale: “Uite, mami, l-am adormit”.
Add comment March 23rd, 2009