Archive for March, 2009
Ma vad obligat sa fac una-doua precizari privind dimensiunea…spatial-temporala a evenimentelor cu vino’ncoa.Ele sunt urmatoarele: Era o seara previzibila, ne dusam, ne parfumam, iesim pe la vreun opt noua “la sosea”. Prima oprire…la pietricele. O terasa la fel de originala ca asteptarile noastre din seara aia: mese si scaune rosii din plastic si niste pietricele albe pe jos. O bere, Gil, Tavi, Biscy, Codrut si subsemnatul, doua beri, poate trei. Venise ora de sinceritati, de introspectii meditative. Pe rand. Tavi varsa o lacrima… ca nu are nici un prieten bun, asa cum si-ar dori. La aceasta concluzie s-a ajuns dupa un mic sondaj in care fiecare isi numea cei mai buni prieteni. Tavi nu a fost in topul preferintelor nimanui. Biscy, cu sinceritate de puisor de lopatari, il numeste pe Gil ca fiind cel mai bun prieten. Codrut izbucneste: “Cum’m'np’la’mea, ne stim din clasa-tai si nu-s prietenu’ tau cel mai bun?”. Gil era multumit dar se simtea dator cu a potoli cumva spiritele. Biscy era derutat si cauta niste explicatii..”mmm eee nbbb pp”. Situatia scapa de sub control. Asa ca zic: veniti incoa.
March 25th, 2009
Dragi cititori neseriosi, ca urmare a istorisirii intitulate “Vino’ncoa Elemele“, protagonistul, Mihai (aka Mi-e Itza) a decis sa dea o replica editorialului. Maine la pranz puteti citi o scurta rememorare a evenimentelor, marca Mihaita, garnisita cu lacrimi si tradare. Si pentru ca spiritul acestui blog este unul care inseamna mai mult decat caterica ieftina, scumpa sau echitabila, echipa de la RaziCuGura a decis sa racoleze aceasta certa valoare catericoasa. Va rog sa-i urati bun-venit. De azi e de-al nostru. Giv’em hell, Mihaita !
March 24th, 2009
In timp ce altii savureaza goluri, puncte si perspectiva unui viitor luminos, Gloria Buzau, (gloriosii mei !!!) se afla pe ultimul loc. Ceea ce altii nu stiu, insa, este ca echipa noastra de suflet are la varf oameni capabili, care gandesc impotriva curentului. In timp ce Rapid, Dinamo si Craiova se bat ca niste chiori pentru locul 1, Gloria Buzau se va multumi cu cele 6 puncte pana la sfarsitul campionatului, pentru ca in ultima etapa sa se foloseasca de palmaresul si culorule Olimpiei Ramnicu Sarat si sa piarda cele 6 puncte la UEFA. Va castiga astfel campionatul cu zero puncte. Ca la Wist, stii ?
March 24th, 2009
Unii nu vor uita niciodata prima betie, altii primul sarut, prima noapte de dragoste, sau golurile lui Gica din ‘94. Eu, in schimb, n-am sa uit niciodata cand Gil a remarcat, in drum spre Constanta, dimensiunea coaielor lui Mihaita. Dar sa o luam cu inceputul.
Primul an de liceu se terminase cu chiu cu vai, trecusem ca prin minune la chimie, vara incepuse, si pentru prima oara, aveam sa petrec o insemnata parte din ea la mare, fara parinti. Doar eu, baietii si marea (daca vi se pare ca asta suna gay, cititi in continuare). Numele destinatiei a venit de la sine: Costinesti. La fel si mijlocul de transport, ora, si natura recipientului din care aveam sa consumam pe drum: personalul, 4 dimineata, plastic inchis la culoare. Planul era sa ajungem dimineata, sa ne cazam si, cu slipul deja la purtator, sa facem o baie in mare.
In fine, trenul soseste, ne urcam in el, ne gasim locuri confortabile intre vagoane si ne punem pe facut planuri, pariuri si scheme de agatzat. Sase liceeni gata sa transforme scoicile roase de pe plaja in smaralde pentru proaste. Sau, cel putin asa credeam. Trenul se pune in miscare si romanticii grupului, in frunte cu mine, incep sa fredoneze Vama Veche (“Trenul asta merge-ncet, catre nicaieri…”). Gil statea rezemat de trepte, Biscy se unduia odata cu Burgerul la 2L, Par ma seconda la refren, Mihaita era pe vine, iar Becar fila o tanti la vreo 40 de ani, care dupa spuele lui “mergea de-un tenis”.
Oprind pentru cateva minute in Fetesti, ne-am folosit de prilej ca sa ne dezmortim un pic si sa urinam (caci toata lumea stie ca se recomanda folosirea veceului in timp ce trenul stationaza). Ne-am reluat locurile in cerc pentru ultimii 100 de km de tampenii si trivialitati gratuite, cand, vocea peste medie de groasa a lui Gil se auzi pana in vagoanele vecine: “uohoooo, catamai coiul are Mihaita”. Biscy scapa berea, Par mai sa se arda cu tigara. Cu totii sistaram orice activitate in favoarea lui “Ia, ma!”. Eram deja cu totii ciorchine in jurul…eventului, iar Gil era inca siderat: “Ba, esti nebun, ai vazut ma?”. Mihaita se vazu nevoit sa se ridice in picioare, pe jumatate jenat, pe jumtate flatat. Dezvaluirea odata fiind facuta de agerimea mintii bolnave a lui Gil, nu mai ramanea decat sa avem dovoda. Sa vada si ochii nostri. Dar Mihaita nu si nu. Ca nu se cuvine, ca oricum nu-i asa de mare, ca v-arat daca m-oi imbata vreodata. Era de neclintit. Pana-ntr-o seara, cand, aflandu-ne la o terasa, in prologul unei nopti de Disco Ring (respectiv orice altceva in cazul meu), sub o presiune comparabila numai cu un penaly in grupele Ligii, Mihaita ceda. Testicule ca alea n-am vazut frate nici in documentarele cu Cernobil. Erau niste organe perfect normale, Gil se inselase. Dupa cateva hahaieli, rasete si o noua extrapolare a subiectului “Big coi, small coi”, ramaseseram singurii din carciuma. Ne-am ridicat si am plecat parca mai intelepti, mai apropiati unul de altul, bifand un nou episod reusit in prietenia noastra. Si noaptea era inca tanara…
March 24th, 2009
Intotdeauna mi-au placut animalele. PETA m-ar incadra chiar in categoria “iubitorilor”, intrucat am fost stapanul catorva. Nu vreau sa ma laud, dar de cand ma stiu, niciun caine, pisica, bivol, cal sau vaca nu m-a agresat, marait sau umplut de fecale. Stiu, nu-i putin lucru. Sunt, dupa toate standardele, un tip iubit si iubitor cand vine vorba de animale. Aceasta, insa, dragi cititori, nu este o poveste cu happy-end. Este o poveste trista despre dragoste, moarte, minciuna (si mirosuri dubioase, daca e sa fiu sincer pana la capat).
L-am cunoscut pe Romeo cand aveam 5 ani. El avea cateva luni. Ne-am imprietenit mai greu si, nu mi-e rusine sa recunosc, asta a fost exclusiv din vina mea, pentru ca eram alergic la par de hamster. Iar el, am stiut din prima clipa, era un hamster. Alb, pufos, cu ochii rosii injectati ca dupa o noapte cu sponsorul Nationalei, Romeo al meu, s-a dovedit ulterior, avea un singur defect: era al dracului de mic.
Primele 7 zile, Romeo si le-a petrecut intr-un borcan cu rumegus, asezat in partea superioara a bibliotecii. Borcanul era coborat cateva minute pe zi, cat sa ne jucam cu el si sa-i dam de mancare (vorbim de hamster, nu de borcan). O saptamana intreaga am convietuit cu totii intr-o armonie care i-ar fi facut gelosi chiar si pe trioul Gadea-Ciutacu-Badea. Pana intr-o zi. Intr-o joi, ca sa fiu exact. Ziua in care rumegusul rozatoarei cu nume romantzos trebuia schimbat. Zis si facut. Mami a preluat borcanul, eu am preluat hamsterul, Goghe a substituit un rumegus cu altul. Operatiunea s-a scurs in mai putin de 1 minut. A fost suficient cat sa-l omor pe Romeo. “L-am omorat cu mainile mele” aveam sa afirm dupa mai multi ani, printre lacrimi, la un chef dintr-a 8-a, dupa mai multe guri de Tanga de caise. Si asa a fost. La 5 ani se pare ca aveam destula forta cat sa aduc sfarsitul unui hamster. L-am asezat in rumegusul proaspat schimbat, multumit de proaspat-dobanditele mele valente parentale: “Uite, mami, l-am adormit”.
March 23rd, 2009
Pauza mare se termina cu un racnet din dreptul usii, marca Visoiu : “Baa, puneti catedra aia jos, ca vine profa”. Otâncică se conforma in secunda 2, printr-o eliberare rapida a stransorii, urmata de o indreptare eleganta a spatelui. Parea ca exerseaza si acasa. Dobrel, la celalalt capat al catedrei, nu fu la fel de rapid. Se trezi cu incheieturile de la maini intinse dureros, ca niste arcusuri: “Ba, da’ esti bulangiu? Vrei sa-mi rupi mainile?” Otâncică nu raspunse nimic. Se multumi sa zambeasca si sa-si reia locul in prima banca, o banca pe suprafata careia tronau propozitii vulgare, pline de cuvinte cu cratima pusa deampulea.
Ne asezaram in banci intr-o relativa liniste, in functie de ce note aveam la Limba si Literatura Romana, materia pe care doamna profesoara Nanu se chinuia s-o vare in noi de 5 ori pe saptamana, inclusiv vinerea, cand incepea etapa. Eu unul, nicio surpriza pentru cei ce ma cunosc, eram in forma maxima: doi de 9 si un 8 imi permiteau sa fiu voios si extra-rautacios cu grasele din spatele clasei. Biscy, insa, tovarasul meu cu plete si molar ciobit avea doi de 7. Cand isi citea compunerile se legana ca o trestie si pronunta greoi, silabisit, cuvinte pe care cu greu le gasesti chiar si intr-un dictionar exhausitv al limbii romane: “ea” “apoi”,”fuga”, etc. Cuvinte solicitante, ce mai…
Ora incepu in nota obisnuita: o conjugare simpla, o imparteala a frazei, o analiza a propozitiei. Ceea ce avea sa faca din acea ora de romana una memorabila, si putinii colegi care inca mai vorbesc cu mine si azi pot confirma, este un episod petrecut cu 15 minute inainte sa se sune de iesire. Cu totii cautam cuvinte pe care nu le intelegeam in opera “Puiul” de Ion Al. Bratescu Voinesti. Eu subliniasem “miriste”, Biscy se intreba ce cauta puiul respectiv la Voinesti pe un frig ca ala. In mod clar, era un pui special, conchise Biscy, si incepu sa empatizeze de zor cu biata pasare. Cand, dintr-o data, pe randul de la mijloc, din banca a 3-a, se auzi un zgomot familiar, aproape familial chiar: o basina pitigaiata isi facu loc prin sfincterul satul de limba si literatura romana al Danielei. Fata se inrosi, aerul se imputi, colega-sa de banca pufni, profa se abtinu, Biscy se-ntreba de ce n-a nimerit puiul ala la el, la Lopatari, unde e cald. Iar pe mine, cu doi de 9 si un 8, ma astepta un subiect de caterinca inepuizabil pt urmatorul semestru*. In sfarsit, grasele din spatele clasei aveau sa ia o pauza.
*semestrul s-a transformat in deceniu, si iata-ne aici, razand de saraca fata.
PS : Singurul dintre personajele de mai sus cu care mai tin legatura este Andrei Bisceanu, aka Biscy, care acum imi este best friend, si arhitect de frunte in Bucuresti (dă băh linku’ ăla cu revista in engleză, cu premiu’ , să-l pun aci).
March 19th, 2009
Conduc pe autostrada. Centura de siguranta atarna in stanga mea, inutila, ca un petec de piele zbarcita. N-am mai tras pe dreapta de cand am iesit din Romania, vezica rezista. Bon Jovi este prezentat la radio ca fiind inca numarul 1. Ce dobitoci austriecii astia, habar n-au ca Michael Jackson revine in forta. Ma apropii de Viena, iar asta se simte: aerul conditionat care imi mangaie figura de macho este sensibil mai proaspat. A fost un drum placut.
Odata iesit din Baden, pe banda din stanga se infige un ochelarist, ras in cap, care imi arata degetul mijlociu. O zbugheste apoi pe langa mine la volanul unui Audi relativ nou. Are numar de Romania, drept pt care, orgoliul meu de multiplu campion la Revolt imi este o idee zdrelit. Ma iau dupa el, ca un paparatz fara mama, fara tata, fara scrupule. Pedala Benzului meu se lasa, pe rand, mangaiata, siluita, bruscata, ca un tragaci loial stapanului sau ucigas de pe hectarele lui Tiriac. Douazeci de kilometri pana in capitala Austriei si sunt in coasta manelistului bacauan. Adrenalina mi se plimba intre talpa piciorului drept si crestet. Problema e ca trece si prin vezica. Incep sa ma fatzai pe scaun, reflexele imi slabesc, flashurile decoleaza cu intarziere din botul Mertzului. Durerea imi coboara in genunchi, pisarea imi acapareaza toate simturile. Mi se face pofta de gogosile bunica-mii, moment in care realizez ca trebuie sa inchei conturile rapid cu moldoveanul cocalar, pana nu lesin. Pedala intelege la randu-i ca nu mai e loc de joaca: se lasa apasata in graba, fara obisnuitul preludiu. Acul de pe bord arata un neverosimil 175 km/h, in timp ce ninsoaea incepe sfidator in mijlocul lui martie. Audiul e acum pe banda din dreapta, iar vezica a capatat un volum considerabil. Imi trec prin minte ganduri nebune: sa-i arat cocalarului ca sunt gravid, poate ma lasa sa casitg? Racoarea aerului conditionat poposeste pe chipu-mi asudat, iar asta ma face sa uit pentru cateva clipe ca daca nu opresc la un veceu, nenorocesc bunatate de interior de piele. Mai sunt sase kilometri pana-n centrul Vienei si patru ani de leasing la masina. Concentreaza-te, Codrute!
Audiul are o lungime avans, pe bara din spate reusesc sa-i zaresc un abtibild pe care scrie “Claxoneaza daca esti in calduri”. Un zambet rece mi se scurge pe chip, in timp ce acul arata 180 la ora, cu 4 kilometri inainte sa se termine bunatate de autostrada austriaca. Ultima curba, ultima sansa la nemurire, ultima sansa sa nu fac hematurie. Masinile aluneca in urma mea, la fel ca fulgii de zapada de pe parbriz. Sunt ud pe frunte si peste tot. Urmeaza sa ma scap pe mine sau sa mor la perferia celei mai frumoase capitale europene, intr-un accident ce va imbiba caroseria mai mult in pipi decat in sange. Lucrurile deja imi sunt clare, toata viata imi trece prin fata ochilor (incepand cu clasa a 5a, ca nu mi-a placut de domnul invatator). Cand, deodata, Audiul franeaza brusc. Moldoveanul s-a taiat. Ma strecor pe langa un gipan suparat, driblez un Opel iesit la plimbare si ma asez frumusel, pe banda 2, in spatele unui frate Mertzanica de culoarea galbenusului de tzara, cuminte ca un mielusel. Nu-mi ramane decat sa astept amenzile acasa si sa-mi treaca senzatia de voma provocata de hectolitrii de urina depozitati in pantecu-mi de tanar campion. Intru in Viena ca un imparat. Tot ca un imparat, trag pe dreapta la un Agip ca sa golesc un rezervor si sa umplu altul. Parchez, sting farurile, opresc motorul, si, cand sa deschid portiera, de pe bancheta din spate aud intr-o romana perfecta: tati, ne e foame, ne iei niste Pringles? M-am speriat, sa ma pis pe mine…
March 18th, 2009
La carciuma sau in vizita pe la prieteni, in timpul meciului savurat cu baietii sau intr-o sambata cu musafiri pe cap, exista cateva lucruri pe care barbatul le va afla scurt si sententios, mai cu seama atunci cand in camera se iveste un calup de cateva secunde de liniste subita.
De pilda, “Ai baut destula bere…nu crezi?” se incadreaza perfect, in ciuda formatului interogativ, in aceasta categorie. Pentru o astfel de intrebare-capcana, exista doua raspunsuri, ambele, desigur, cu du-te-vino: “Ba da“, respectiv “Nu“. Desi prima varianta pare a fi, la o prima scrutare a ‘grilei’, cea corecta, nu va lasati pacaliti. Este exact genul de raspuns care provoaca, aţâţă si imbraca haina unei riposte de ochii lumii, in lipsa unui instructaj prealabil. Asadar, daca va hotarati sa mergeti pe mana alunecosului “ba da“, este vital ca rostirea acestuia sa nu fie urmata de un (al 50-lea) gat sanatos de bere. Alcoolul consumat dupa “ba da” trebuie asimilat intr-o maniera demna si matura, adica pe ascuns. Nu uitati ca atunci cand acele doua monosilabe sunt rostite, admiteti un adevar pe care inaintasii nostri l-au descoperit pe pielea lor, pe la o mie opt sute si ceva, anume ca nu tu, barbatul, ci ea, femeia, stie cate beri inseamna destule beri.
Cel de-al doilea raspuns, “nu“, este rezervat exclusiv utilizatorilor experimentati ai combo-ului prietena-de-minim-6-luni + bere-nu-apa. In cazul in care totusi doriti sa puneti la bataie batranul “nu“, ageamiu fiind, iata cateva sfaturi de care trebuie sa tineti cont, negresit:
1. Asigurati-va ca aveti in buzunar urmatoarele: bani de taxi, bani de flori, propriile chei de la casa.
2. “Nu“-ul trebuie rostit prelung, milog, la adapostul unei grimase prietenoase, nu concomitent cu o ragaiala de 42 de secunde, urmata de exclamatia “Sa moara bibi, un nou record!!”
3. Daca in loc de “Nu, nu cred ca 2 beri e prea mult“, va iese pe gura “Mars de-aici, nu vezi ca pierde Steaua?!“, reveniti la punctul 1 si rugati-va la Dumnezeu.
March 18th, 2009
Welcome to Wordpress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!
March 18th, 2009
Next Posts
