Archive for July, 2009
scris de Fanta Ciutaka
Aceia dintre dvs care beneficieaza zilnic de compania unei sotii gravide si/sau ticaloase stiu foarte bine ca singurul hypermarket deschis nonstop in Bucuresti este Real. Ala fara egal. Daca v-ati intrebat vreodata cum arata un astfel de S.A. la ora 1.30 noaptea, aveti noroc. Pentru ca RaziCuGura s-a aventurat intr-acolo, manat de o pofta de-a dreptul dubioasa de cremvusti. Asa cum probabil ati intuit, la raionul cu fructe nu era nimeni. Raionul de mancare gatita, care in timpul zilei este plin de gentlemani burtosi, transpirati si infometati, noaptea este populat de gentlemani burtosi, infometati dar nu foarte transpirati.
Culoarul de bauturi alcoolice este asemeni echipei de start a lui Dinamo: doldora de betivi, care mai de care mai galagiosi. Culoarul unde se gasesc apa si sucurile este asemeni bancii de rezerve a lui Dinamo: 3-4 rataciti care intreaba unde e raionul cu bauturi alcoolice.
Apoi, este vitrina de unde se achizitioneaza mezelurile. Lumea isi ia bon de ordine si asteapta. In alte conditii, lucrurile s-ar desfasura fara incidente. Insa, cosul plin de bere si Muscatel atarna greu, noaptea nu mai e asa de tanara si alde Vasilica si compania au si ei o limta, la dracu ! Asa ca, in loc sa-si piarda cumpatul, cei trei, ca la un semn, deschid cate o cutie de Ursus ca sa le treaca timpul oleaca mai usor.
July 28th, 2009
scris de Codrut
Dupa 2 facultati si 3 masterate absolut reusite, Francsic Conopida se hotari ca este cazul sa se angajeze. Era un baiat tanar, pe la vreo 43 de ani, amator de Geothe si tenis de masa. O partida buna daca dam deoparte ticurile si chelia dobandita in liceu. La primul interviu din viata sa, Francisc se prezenta impecabil. Purta un costum maroniu pe care-l purtase o singura data, la nunta verisoarei din Slobozia, cu care, in treacat fie spus, s-a pupat cu limba la varsta de 27 de ani, inainte sa afle ca-i este ruda de gradul 1. Fusese o greseala regretabila pe care avu grija sa n-o mai repete decat de 4 ori pana la nunta mai sus mentionata. Cum spuneam, interviul fu pregatit in detaliu. Lipsa parului din crestet era compensata printr-o chica a la Roberto Baggio, iar mustata stufoasa, aproape portocalie, nu facea decat sa-i dea un aer seventies. Daca n-ar fi fost un dinamovist inadaptat social, despre Francisc s-ar fi putut spune in acele clipe ca e un barbat bine.
Pasi in biroul celui cu care avea sa dea interviul. Se aseza comod in fotoliul din piele visinie si astepta ca interlocutorul sau sa termine de vorbit la telefonul mobil. Nu exista o celula pesimista in organismul sau. Francisc era mai mult decat un umanoid cu o inteligenta sclipitoare. Francisc devenise acel student din anul 1 de facultate, relaxat si totusi concentrat, absolut convins ca-si va atinge scopul. Era pur si simplu un monument de incredere. In timp ce viitorul sau sef vorbea la telefon, Francisc isi roti privirea prin birou. Privea ceasul si fotografiile de pe pereti, covorul gri fara model, pestii din acvariu. Tanarul Francisc se simtea tot mai in elementul sau. Era un cadru cu care s-ar fi putut obisnui. Se lasa pe spate si privi in continuare sumedenia de articole din acel birou minunat in care avea sa intre tot mai des incepand cu ziua urmatoare. Furat de peisaj si de vocea molcoma a celui ce inca vorbea la telefon, Francisc isi ghidona visator aratatorul de la mana dreapta catre interiorul narii stangi. Orificiul fu investigat constiincios pret de circa 30 de secunde, dupa care, rezultatele solide fura depozitate chiar sub bratul din dreapta al fotoliului din piele, in locul unde captuseala si inoxul se imbina pentru a oferi un cadrul tocmai propice pentru ce avea nevoie al nostru Francisc. Trezit la realitate de un “pai ce faci prietene?“, Francisc incerca sa-si spuna poezia, insa realiza ca e prea tarziu. Se scobise in nas exact cand nu trebuia. Se ridica dezolat de pe scaun si nu se mira deloc cand fu lasat cu mana intinsa la plecare. Era mana dreapta.
July 24th, 2009
scris de Codrut si Fanta Ciutaka
Astazi este foarte posibil sa inauguram o noua rubrica. In care punem intrebari tampite la care raspund astia de prin blogosfera. Colega Fanta a promis ca se ocupa de rubrica, insa, mahmura cum o stim, e posibil sa uite ca a promis. In fine. Intrebarea de azi este cea din titlu.
Incotro se indreapta blogosfera romaneasca? Iata ce au raspuns blogherii:
PiticiGratis: Se-ndreapta-n pi*da ma-tii daca mai ma deranjezi odata la 11 jumate dimineata. Lumea mai si doarme, jegosu’ p*lii!
Zoso: In general, intrebarea asta ma sacaie. E spam, cum ar veni. In orice caz, am renuntat sa mai raspund la intrebari care nu-mi aduc trafic sau interviuri. Va spun sincer ca daca nu m-as fi transformat intr-un individ civilizat si intrucatva elitist de cand m-am mutat in Germania, v-as fi spus sa va duceti dracului de fomisti.
Dono: Sunati-ma peste 10 minute ca sa-mi pregatesc un raspuns amuzant.
Cabral: Mai oameni buni, trebuie sa va uitati in sufletul vostru daca vreti sa aflati raspunsuri la intrebari de genul asta. Dati si voi play la cate o melodie smiorcaita si cititi si voi o carte. Make love not war ! Intoarceti si celalalt obraz ! Cat timp iubesti, ierti! Cine n-a iubit nicioadata in viata, poate sa se considere un rebut al creatiei !
Victor Ciutacu: Daca nu m-as fi indragostit maladiv de gagica lu’ Zoso, poate ca as fi fost mai bland in aprecieri la adresa blogosferei. Insa curva aia m-a refuzat pentru papagalu’ ala ca cica are ditamai…traficu’. Nea Traiane, sa ma pupi in cur matale si toti astia care stiu cum se scrie uordpres.
VisUrat: Despre blogosfera nu ma pronunt, pentru ca eu am cel mai tare blog si se supara tovarasii pe mine. Insa stiu ca tara asta e plina de imbecili. Uitati, chiar mi-am tatuat pe spate chestia asta “o tara plina de imbecili”. Mai nasol e cand ma duc in Turcia la plaja si ma vad muistii aia care au invatat romaneste de cand cu Hagi.
DupaBloguri: Aceasta intrebare a fost pusa din 2006 incoace pe 302 bloguri, a fost dezbatuta in 9 emisiuni televizate, s-au facut 19 conferinte, a fost considerata stupida de 43 de jurnalisti, a fost abordata ca tema de twiter in 598 de postari. Stiu toate astea pentru ca m-am documentat zile intregi. Si ce misto ar fi daca lumea nu l-ar mai pupa atata-n cur pe Teo ca el face emisiunea la TV. Io, asta care tin blogul, il anunt pe aceasta cale pe Teo ca poa’ sa ma pupe-n cur.
Curvette: Blogosfera are lacunele ei serioase, dragilor. Insa, truismul conform caruia blogul nu este decat un substituent stricat si schiop al ziarului de provincie imi provoaca o sila acuta, asemanatoare cu cea produsa de ochelaristul cu cosuri pe care l-am felat aseara desi eram cobza de racita. Dar Gina imi spune ca blogosfera o distreaza, deci este de ajuns pentru mine.
Simona Tache: Din ciclul spune-mi cu cine tii in blogosfera ca sa-ti spun daca te dau la ziar, va anunt pe aceasta cale ca blogosfera mi-e absolut indiferenta, cu cateva mici exceptii. Mai intai, Mirci Badea este motivul pentru care ma tin de blog. Nu ca mi-ar fi drag; il detest pe micul parazit de sala; insa, fara el, pe langa faptul ca s-ar duce dracului 40% din posturile mele, n-as mai avea pe cine sa barfesc in redactia ziuarului…shit, stai ca-s somera.
July 23rd, 2009
scris Codrut
Cei doi frati gemeni, Vasile si (credeai ca ma-ta-i ciudata?) Vasile se sculara la 4 dimineata. Locuiau undeva in Oltenia si la ora 7 aveau tren catre Bucuresti. La ora 03:45 isi trezira nevestele cu cate un genunchi finut intre a 3-a si a 4-a coasta de sus in jos. Procedara astfel deoarece fratii Lemnaru se laudau peste tot cu cafeaua facuta de nevestele lor, Nicoleta si Dorina. La ora 6 fara un pic, dupa ce slobozira cainele pe sarma in curte, cei patru iesira pe poarta, avand cu ei 8 sacose de rafie goale, precum si un chef nebun sa bea pe tren. Urcara in personalul ce avea sa-i poarte la Craiova, de unde aveau sa se urce in acceleratul de Bucuresti. Un calcul rapid releva numarul exact de peturi de bere ce se putea consuma in tot acest timp: sase. Prima sticla fu scoasa la interval tocmai cand controlorul aparu. Biletele la control, va rog. Dorina se apuca instinctiv sa caute in geanta biletele inexistente. Vazand febrilitatea tipic muiereasca cu care nevasta-sa cauta niste bilete care nu fusesera achizitionate nicicand, Vasile isi retinu un pumn tovarasesc, dar sanatos, in umarul consoartei. In schimb, ii spuse: Usurel, fa, opreste search-ul ca rezolv eu. Si Vasile scoase la interval o a doua sticla de Gambronus. Vasile licita si el 3 tigari si spuse: Amu…haida, bre, nu ne-ntelegem si noi ca-ntre olteni? Ca n-avuseram timp sa luam si bilete. Stii matale cum e. Controlorul, prietenos si saritor, ca orice angajat al CFR-ului din Romania, ii intreba de curiozitate: Da’ unde va duceti voi, ma? Fratii Lemnaru raspunsera: la Bucuresti, sefu’. Ca joaca Craiova cu jegosii aia de la Rapid. Si daca tot mergem, ziseram sa le luam si pe muieri sa vada si ochii lor capitala. Departe de a fi o regula sau ceva de acest gen, controlorul, CFR-ist din tata-n fiu, era rapidist convins. Trei peturi de bere si patru procese verbale mai tarziu, familia Lemnaru se gasea pe o bancuta in Gara din Craiova, blestemand ziua in care, vrajiti de ticalosii aia de Oblemenco si Balaci, se indragostisera de Stiinta.
July 21st, 2009
scris de Codrut
motto: tu stii unde se afla catelul tau?
Dorin B. se arunca in scaunul masinii sale micute si porni catre apartamentul parintilor lui, in celalalt capat al orasului. Cainele familiei, o femela doberman de 9 ani, tocmai daduse ortu’ popii. Dorin era ravasit. Opri in fatza blocului si isi lua o punga de pufuleti si una de alune. Mixul acesta il linistea mereu, desi de asta data nu avea la indemana un bax de berica pentru ca efectul sa fie complet. Urca scarile pana la etajul 4, unde maica-sa atarnase pe usa o micuta coroana de flori pe care scria “Fetita, nu te vom uita niciodata“. Dorin avu nevoie de o clipa sa-si revina. Desi obisnuit cu senzatia de ameteala, fiind alcoolic inca din clasa a 9-a cand profa de chimie a trebuit sa-i smulga din maini eprubeta de alcool etilic, Dorin nu mai simtise niciodata cu asa intensitate cum pamantul ii fuge de sub picioare. Apasa pe clanta usii de la intrare. Clanta pe care o apasase de mii de ori in copilarie. Patrunse in casa plina de amintiri si primul lucru pe care il vazu era o poza cu Fetita jucandu-se cu un os de plastic. O vazu pe maica-sa in pragul sufrageriei dar nu stia ce sa-i spuna. Se apropie de ea, o lua in brate si incerca sa ingane cateva cuvinte, insa maica-sa i-o lua inainte: Lasa, Dorinache, data viitoare ne luam labrador. Astia rezista mai multisor.
July 15th, 2009
scris de Jimerino
Zisesem ca urmeaza Giani, da’ mai da-l in ma-sa. Continuam cu Pitut (al doilea t e de fapt tz, n-am diacritice). Pitut este personajul care i-a placut Shmenei cel mai mult. Adevarul e ca omu’ e cel putin pitoresc. Pitut canta arii de opera, Pitut recita, rar, Pitut bea, Pitut e fiul poetului Gheorghe Pitut si e diliu. Da’ nu e diliu d-ala care sa faca urat. Nu face spume la gura, nu umbla cu cutite sau sabii dupa el, e un diliu inofensiv si chiar galant.
Acum destui ani mi-a bagat prietena de la vremea aia in ceata. Era vreo 3 noaptea si tot cartierul era cufundat intr-o arie de opera sau opereta sau ceva. Are balconul pe aceeasi parte cu al meu si acoperise pana si “Asereje ja deje dejebe tu dejebere sebiunouba majabi an de buguy ande buididipi”-ul care urla din strand. I-am explicat simplu ca “e un diliu care canta frecvent”. Adevarul e ca Pitut e mult mai mult. Pitut e agent secret in majoritatea timpului. Ne spune mereu in termeni foarte vagi ca “astia” sunt cu ochii pe noi si sa avem grija ce facem ca sa nu ne salte. Cateodata chiar ai impresia ca stie ce spune, cand, la cateva zile dupa avertizarea lu’ Pitut auzi ca cutarica a luat 3,5,7…ani. Da’ cum Pitut ne zice de fiecare data acelasi lucru si cum cate unu pe saptamana tot tre’ sa se duca “la facultate”, ar fi greu sa n-o nimereasca. El de fapt tine la noi, desi ma indoiesc ca e o afinitate rationala, doar ca el nefacand nimic si fiind foarte nocturn, ii pare bine cand mai are cu cine sta si cui povesti aventurile lui de Bond.
M-am intalnit intr-o noapte cu Pitut in Club A. “Pitut, ce pula mea cauti ma aici?”. Avea un pont si m-a sfatuit amical sa plec sa beau in alta parte ca in cel mai scurt timp va chema echipajele de la “astia” sa-i ridice pe roackeri. Pe la 5 cand am plecat Pitut dormea pe o banca pe langa cabina dj-ului.
Lu’ Pitut ii place sa bea, dar nu e acelasi fel de betiv ca restul din generatia lui. Mielu’, de exemplu, bea fernet, fernet amestecat cu vodca sau vin d-ala posircos, de buturuga, vodca genocid (pe care nu stiu unde cacat o mai gaseste, ca acum si Saniuta si-a tras sticla cu fata umana) etc. Mielu’ are o sticla d-aia de plastic, mica (grenada), pe care o poarta de gat si cu care venea si la fotbal. Si simula fault cand nu era nimeni pe o raza de trei metri in jurul lui numai ca sa se tranteasca si sa mai bage un gat. Pitut nu ca n-ar bea si el altceva, daca e sa se antureze, da’ in principiu el e berar. Si generos. Intr-o seara, cand tocmai vroiam sa merg acasa cu Shmena, Pitut venea cu o plasa plina de beri si am zis sa mai iau si eu doua beri, una eu si una el, sa fie ultimele pe seara aia. Da’ nu, Pitut a insistat sa bem din ale lui. Noi toti suntem “nepotii” lui iar Shmena e “mamica”.
Se pare ca se traieste bine din pensie de urmas de poet.
Daca va place ce am scris poate o avea si Olguta mea bani de dat bere la tovarasi.
Ura!
July 13th, 2009
scris de Codrut
Marin S., cunoscut in lumea interlopa drept Neamtzu’ (cu trimitere la precizia si acuratetea cu care numara berile baute intr-o singura seara, chiar si cand numaratoarea necesita degetele de la vreo 3-4 maini) era un tip molcom si docil pana sa-l trezesti din somn. Odata trezit, inviorarea si-o facea c-un redbull, un marlboro si-o palma peste ceafa nevestii. In lumea lui Marin S. foarte putine reguli trebuiau respectate. Insa, alea care erau, trebuiau divinizate. Prima, si cea mai importanta, era sa te dai din fatza televizorului atunci cand preferatul sau, Mircea Badea, presta la tv de la 11 la 12 noaptea. Aceasta bucurie a Neamtzului era cu atat mai intens savurata daca stam sa ne gandim ca rare erau noptile in care acesta se afla acasa cu familia, si nu pe strazi cu Familia cealalta, rupand capete si lacate.
Intr-o seara, pilit fiind de la nici juma’ de litru de vodca, Marin se retrase din calea ploii, impreuna cu tovarasii sai, la o carciuma din gara Buzaului, oras in care era domiciliat. Sef inca de la 6 ani, pe vremea cand micutul Marin S. si gasca sa furau pastarnaci si struguri din piata, Neamtzu’ se avanta intr-un monolog pe care acolitii sai il sorbeau odata cu alcoolul din cani. Lumea era entuziasmata, barmanul se alaturase si el grupului galagios.
Dupa mai multe ore si mai multe randuri de bautura nu foarte fina, distrugatorul de chefuri al grupului, cel numit Bobby Scula, facu urmatoarea afirmatie impertinenta: Ba, da’ noi avem bani sa platim toata bautura? In oricare alta zi, Marin, ca un lider de moda veche ce era, i-ar fi carpit una peste mufa mai tanarului sau coleg de jafuri, explicandu-i in nu foarte multe cuvinte ca si daca nu au bani, vor pleca frumos fara sa plateasca; cine sa-i opreasca? Insa aceasta ocazie era speciala din cauza faptului ca barmanul ii era oarecum amic, si nu se cuvenea o astfel de teapa. Tocmai cand gascarii se pregateau s-o puna de o talharie prin targ, in scopul nobil de a-si plati consumatia, usa barului se tranti de perete si lumanarile parfumate din intreaga crasma se stinsera ca la un semn. Cu totii inlemnira; chiar si cei lemn de beti inlemnira cumva. Din prag, o silueta impecabila, cu coc si margelute, rosti tare si raspicat cele 4 cuvinte magice : platesc io tot, ma ! Gasca de betivi, vrajita parca de aceasta voce feminina si totusi suverana, inganara un “multumesc” pe mai multe voci. Liderul Marin S. fu singurul din incapere care reusi sa se ridice la inaltimea acestui moment magic. Se ridica in picioare, si, ca si cand nu consumase mai mult spirt decat tot spitalul Elias intr-o luna, ii replica demn siluetei din prag ” Vaaai, doamna Ridzi pupa-ti-as manusitele de magistrala!”
July 10th, 2009
scris de Codrut
1. Vanzatorul ambulant, cel care zbiara “ziare, carti, reviste” isi va indrepta atentia catre calatorul care deja are o carte sau un ziar in mana. Daca in tot compartimentul, din 8 calatori unul singur citeste ceva, vanzatorul are impresia ca aluia are sanse sa-i vanda ceva. Se gandeste, mai mult ca sigur, ca ala e clar ca stie sa citeasca, iar de restul nu-i sigur. Asa ca de ce sa faca marketing ineficient? Andrei Rosca ar fi mandru de un asa marketer trecut prin viata.
2. Pe orice ruta feroviara din Romania, fie ca-i Bucuresti-Galati, fie ca-i Rosiori-Tg Jiu, exista un nefericit care cerseste pentru a-si pune o proteza ca lumea la picior. Dupa circa 10 ani de strans bani de pe la calatori darnici, nefericitul nu si-a pus proteza la picior, insa, se poate lauda ca are toate barurile din toate garile la picioare.
3. Cand un controlor iti zice “multumesc” dupa ce ti-a vazut biletul, ai doua optiuni. Prima: scoti aparatul de pozat ca sa te lauzi la prieteni ca, desi n-ai vazut insulita aia artificiala din Dubai, o minune a lumii tot ai trait. Sau, a doua: te cari dracului din compartiment, gandindu-te ce post misto o sa iasa pe blog, despre un controlor drogat.
4. Sansele ca atunci cand te urci in tren sa-ti gasesti locul neocupat de vreo babuta sau un nene pilit, sunt la fel de mari ca sanele lui Dinamo de a termina campionatul altfel decat in genunchi.
5. La ghiseu, cand cumperi biletul de tren, ai face bine sa ai discursul exersat bine. Orice sincopa, orice balbaiala te poate costa. O voce dogita si/sau ofuscata ti se va adresa oparit de dincolo de geamul slinos, explicandu-ti ca esti incapabil sa vorbesti, reprosandu-ti ca irosesti timpul cuiva, si, in principiu, sugerand ca te-ai nascut degeaba.
July 9th, 2009
scris de Codrut
John si Jane Smith erau o familie de americani, intre atatea sute de milioane, care, de 4 iulie (ziua in care yankeii de pretutindeni serbeaza independenta KFC-ului de McDonald’s) urmau s-o puna de-un gratarel cinstit, in spatele casei. Burgerii se vor rumeni, artificiile vor bubui, mustarul si ketchupul vor fi pentru cateva ore melanjul ce va tine de foame si de sete.
Cei doi copii ai familiei, Johnny si Jenny, aveau 14, respectiv 12 ani. Hobbyurile lor includeau playstation-ul, baschetul si intretinerea cu carti a focului din semineu. In dimineata zilei de 4 iulie, inainte ca familia Smith sa-si primeasca musafirii la gratar, cei doi copii erau instruiti cu privire la motivul pentru care nu se duceau la scoala pe 4 iulie. O astfel de instructie se impunea, intrucat, in urma cativa ani, Johnny, intrebat fiind ce se sarbatoreste pe 4, raspunse ca-i ziua in care Kobe Bryant le-a tras-o-n c*r alora din Cleavlend. Copilul fu batut la fund cu furtunul de la masina de spalat si chiar i se impuse o restrictie la hot dogi pentru o luna intreaga, insa raul fusese facut deja. Parintii avura nevoie de un an intreg sa refaca reputatia familiei, cu caserole de mancare trimise saptamanal prin tot cartierul, implicare in viata bisericii si evenimente caritabile organizate odata la doua luni nenorocite.
Ziua cea mare, desi umbrita de tragica disparitie prematura a unei muste omorate in direct de Obama, venise. John isi lua urmasul deoparte, la umbra a ceea ce odinioara fusese un copac frumos, dar acum era folosit drept suport subred pentru o casuta din lemn in care cei doi fratiori se urcau din joi in pasti. Urma sa aiba loc o discutie tata-fiu, care, ca mai toate discutiile din familia Smith, avea sa se termine cu “hai sa mancam ceva, mai vorbim si dupa“. “Fiule, ii spuse tatal, stergandu-se pe sortul de bucatar inscriptionat cu “GM – buy American!”. Vine o vreme in viata oricarui adolescent cand acesta trebuie sa ia niste decizii. Anul viitor vei termina liceul si trebuie sa te gandesti serios la ce vrei sa faci cu viata ta“. Baiatul, vadit incomodat de discutie, insa antrenat si obisnuit cu subiectul, raspunse calm, fara sa-si priveascu parintele in ochi: “Dar, Daddy, ti-am zis ce vreau sa ma fac. Bachetbalist. Like Kobe“. La randul sau, incomodat de faptul ca ii venea sa urineze de la atata bere, tatal i-o reteza: “Asta nu este o meserie, ma. Daca ti-am zis o data, ti-am zis de o mie de ori. Esti prost? Tre’ sa-nveti sa faci ceva in caz ca nu merge cu baschetu’. Baschetbalistii aia sunt toti o apa si-un pamant. Inclusiv Kobe al tau”. Daca un coleg sau amic ar fi spus ceva de acest fel (asa cum se intamplase cu 2 ani in urma, cand un coleg cu un an mai mare insinuase ca Kobe ia droguri care-l ajuta sa sara mai sus), Johnny ar fi lasat argumentatia pumnului sa dirijeze diferenta de opinii. Fiind vorba de tatal sau, Johnny se margini sa stranga din dinti si sa raspunda scrasnit “Nu-i adevarat“. Discutia fu intrerupta de primul set de artificii al zilei. Spre usurarea copilului, John propuse sa opreasca pentru moment conversatia, in favoarea unui hamburger. Aveau sa mai vorbeasca si dupa.
July 6th, 2009
scris de Codrut
Vasilicã P. se trezi cu o durere de cap ce-i aducea aminte de luna de miere. Si atunci se imbatase manga, dar din alte motive, in sensul ca acum se-mbatase de fericire. Se ridica din pat si pasi pe covorasul plin de cutii de bere si scurm de tigara, in ceea ce era prima sa zi de om liber, de om divortat. Se uita la telefonul mobil pentru a afla cat e ceasul: era pranzul. Incet incet, seara de dinainte isi facu loc in mintea sa zdruncinata de alcool si decibeli agresivi. Toate detaliile obscure deveneau realitate. Tocmai cand amintirile din ultimele 12 ore erau gata sa-si picure si ultimele nuante de neclar, Vasilica P. auzi cum cineva trase apa la baie. Pe loc, barbatul se aduna si-si ascuti simturile. De 3 saptamani locuia singur intr-un apartament cu 2 camere din Dristor si nu-si amintea sa fi luat pe cineva cu el azi-noapte. O silueta feminina vaga se distingea prin geamul de la baie. Rusinat, Vasilica P. isi intoarse privirea cand realiza ca musafira lui tocmai se stergea la fund. Era curios-foc: Cum o chema? Cati ani avea? Cum s-au cunoscut? De ce foloseste atata hartie igienica??? Toate aceste intrebari erau deoacmdata fara raspuns. Se hotari sa-si aprinda o tigara si s-o astepte ca un jucator ce era, pe marginea patului, cu halatul pe jumatate desfacut. Daca reusise s-o agate odata, o va face si a doua oara, treaz fiind.
In sfarist, usa de la baie se deschise si musafira pasi in sufragerie. Vasilica P., fumator de la frageda varsta de 12 ani, reusi sa scape tigata pe covoras, lovit parca de un TIR plin cu nisip. Femeia era, in mod evident, hidoasa. Nasul, asemanator cu al unui ogar afgan crescut la circ, impungea aerul precum o baioneta cu defect. Gura, singurul element care ii trada sexul, o avea micuta si rosie, asa cum probabil arata un sfincter de urs, macinat de diaree. Pe nasul lunguiet sedea o pereche de ochelari, caruia lui Vasilica P., sifonar de profesie, ii pareau al dracului de cunoscuti. Urma un scurt dialog paranormal.
Ea:-M-am gandit mai bine. Accept.
El:- …pof..poftim?
Ea:-Ma marit cu tine.
Conditia sa de barbat in toata firea de 40 de ani nu-l impiedica pe Vasilica P. sa lesine instantaneu. Se trezi dupa mai multe ore, singur, in propriul pat, cu un bilet pe perna, care zicea: Draga Vasilica P., nu ma vad maritata cu un om slab de inger, care nu se poate controla. Azi-noapte a fost incredibil si voi purta cu mine toata viata complimentele pe care mi le-ai facut. Nimeni nu mi-a repetat de atatea ori cat sunt de frumoasa. Ramai cu bine. Marinela.
July 3rd, 2009
Previous Posts