blog de râzi şi cu gura

Carrot Top

June 25th, 2009

scris de Codrut

Eram in parc, cu o roscata inaltuta, nascuta in acceasi zi cu mine, insa cu 4 ani mai in varsta. Ma sorbea din priviri inca de la Iancului, cand am preluat-o intr-un Benz verde, fabricat in februarie anul trecut. Pe fata o cunoscusem la un eveniment de onlainari, tinut cu cateva zile inainte, la Crowne Plaza. A fost, intamplator sau nu, prima oara cand am sucombat in fatza insistentelor sora-mii de a ma imbraca la tweed. Fata avea ochii verzi, sanii mari si un vocabular la fel de sarac precum numarul de trofee castigate de Dinamo. Toate cele trei insusiri speram sa lucreze in favoarea mea pana la sfarsitul zilei. Afara era arsita, dar bancutele din jurul nostru erau strajuite de carucioare de copii si caini de rasa, mici si mari, generatori de zambete si rahat. Pana la 29 de ani, Marina (asa o chema) fusese in Bulgaria de doua ori si la Chisinau de trei ori. Prefera Bucurestiul, desi locuia aici de numai 8 luni, avandu-si originile in Bacau. Accentul de moldoveanca, desi incerca sa si-l mascheze prin eforturi scremute si caraghioase, era evident. Trecusera 2 ore de plimbari prin parc cand ma lasa in sfarsit sa-i pun mana pe picior, pe marginea lacului. Era tot ce puteam spera in atare conditii, asa ca incepusem sa tanjesc dupa aerul conditionat din masina. Am strunit roscata inspre iesirea din parc si am ghidonat-o fara sa intampin dificultati catre portiera automobilului nemtesc. Am demarat lin catre apartamentul meu din Victoriei. La radio se nimeri un James Blunt de cacat. Era perfect.

Odata ajunsi la mine, am pus-o sa se descalte. Isi dadu jos cu o oarecare retinere facaturile Puma. Spre usurarea mea, nu-i puteau picioarele deloc. Ar fi fost pacat s-o dau afara pentru atat de putin. Dupa expresia fetzei am dedus ca privelistea de la etajul 19 a capitalei ii intari convingerea ca a nimerit bine, macar pe termen scurt, in aceasta lume nebuna. Din bucatarie aparu Jean, bucatarul, cu un cutit in mana. Muierea scoase un tipat ascutit care ii dezvalui dintii albi, precum si o vena subtire de-a lungul tamplei. -Usurel, papusa, el e bucatarul. Jean saluta politicos si se scuza inutil. Ochii duduii tradau o ciuda indreptata catre sine; teama ca statutul de taranca ce nu mai vazuse bucatar profesionist o dadu de gol, facand-o sa etaleze un zambet aschimodic si fortat. Credea c-o daduse in bara. Am linistit-o facand o gluma excelenta despre valetul Jeeves, cunoscut personaj al lui Woodhouse. Desi nu-i cunostea pe cei doi, isi reveni pe data si accepta bucuroasa un cockteil pe care nu-l ceruse. La fel si pe al doilea si pe al treilea. Pe al patrulea si-l prepara singura cu dexteritatea unui boxer intre runde. Tocmai cand ma pregeateam s-o atentionez ca daca-mi pateaza parchetul o zbor in suturi, fata renunta la camasa business-casual cu care-si facuse aparitia cateva ore mai devreme la Iancului, ramanand intr-un maieu alb, simplu. Fara sa insist in vreun fel, scoase un telefon Alcatel din geanta, schimba cartelele, apela rapid un numar si dupa 4 secunde de asteptare, rosti impleticit “Alo, Violeta…da fata io-s…nu cre’ ca vin in seara asta la camin. Dorm la un pretin…”

Entry Filed under: Acu' inventezi!