Posts filed under 'Acu' inventezi!'
scris de Codrut
Dupa 2 facultati si 3 masterate absolut reusite, Francsic Conopida se hotari ca este cazul sa se angajeze. Era un baiat tanar, pe la vreo 43 de ani, amator de Geothe si tenis de masa. O partida buna daca dam deoparte ticurile si chelia dobandita in liceu. La primul interviu din viata sa, Francisc se prezenta impecabil. Purta un costum maroniu pe care-l purtase o singura data, la nunta verisoarei din Slobozia, cu care, in treacat fie spus, s-a pupat cu limba la varsta de 27 de ani, inainte sa afle ca-i este ruda de gradul 1. Fusese o greseala regretabila pe care avu grija sa n-o mai repete decat de 4 ori pana la nunta mai sus mentionata. Cum spuneam, interviul fu pregatit in detaliu. Lipsa parului din crestet era compensata printr-o chica a la Roberto Baggio, iar mustata stufoasa, aproape portocalie, nu facea decat sa-i dea un aer seventies. Daca n-ar fi fost un dinamovist inadaptat social, despre Francisc s-ar fi putut spune in acele clipe ca e un barbat bine.
Pasi in biroul celui cu care avea sa dea interviul. Se aseza comod in fotoliul din piele visinie si astepta ca interlocutorul sau sa termine de vorbit la telefonul mobil. Nu exista o celula pesimista in organismul sau. Francisc era mai mult decat un umanoid cu o inteligenta sclipitoare. Francisc devenise acel student din anul 1 de facultate, relaxat si totusi concentrat, absolut convins ca-si va atinge scopul. Era pur si simplu un monument de incredere. In timp ce viitorul sau sef vorbea la telefon, Francisc isi roti privirea prin birou. Privea ceasul si fotografiile de pe pereti, covorul gri fara model, pestii din acvariu. Tanarul Francisc se simtea tot mai in elementul sau. Era un cadru cu care s-ar fi putut obisnui. Se lasa pe spate si privi in continuare sumedenia de articole din acel birou minunat in care avea sa intre tot mai des incepand cu ziua urmatoare. Furat de peisaj si de vocea molcoma a celui ce inca vorbea la telefon, Francisc isi ghidona visator aratatorul de la mana dreapta catre interiorul narii stangi. Orificiul fu investigat constiincios pret de circa 30 de secunde, dupa care, rezultatele solide fura depozitate chiar sub bratul din dreapta al fotoliului din piele, in locul unde captuseala si inoxul se imbina pentru a oferi un cadrul tocmai propice pentru ce avea nevoie al nostru Francisc. Trezit la realitate de un “pai ce faci prietene?“, Francisc incerca sa-si spuna poezia, insa realiza ca e prea tarziu. Se scobise in nas exact cand nu trebuia. Se ridica dezolat de pe scaun si nu se mira deloc cand fu lasat cu mana intinsa la plecare. Era mana dreapta.
July 24th, 2009
scris Codrut
Cei doi frati gemeni, Vasile si (credeai ca ma-ta-i ciudata?) Vasile se sculara la 4 dimineata. Locuiau undeva in Oltenia si la ora 7 aveau tren catre Bucuresti. La ora 03:45 isi trezira nevestele cu cate un genunchi finut intre a 3-a si a 4-a coasta de sus in jos. Procedara astfel deoarece fratii Lemnaru se laudau peste tot cu cafeaua facuta de nevestele lor, Nicoleta si Dorina. La ora 6 fara un pic, dupa ce slobozira cainele pe sarma in curte, cei patru iesira pe poarta, avand cu ei 8 sacose de rafie goale, precum si un chef nebun sa bea pe tren. Urcara in personalul ce avea sa-i poarte la Craiova, de unde aveau sa se urce in acceleratul de Bucuresti. Un calcul rapid releva numarul exact de peturi de bere ce se putea consuma in tot acest timp: sase. Prima sticla fu scoasa la interval tocmai cand controlorul aparu. Biletele la control, va rog. Dorina se apuca instinctiv sa caute in geanta biletele inexistente. Vazand febrilitatea tipic muiereasca cu care nevasta-sa cauta niste bilete care nu fusesera achizitionate nicicand, Vasile isi retinu un pumn tovarasesc, dar sanatos, in umarul consoartei. In schimb, ii spuse: Usurel, fa, opreste search-ul ca rezolv eu. Si Vasile scoase la interval o a doua sticla de Gambronus. Vasile licita si el 3 tigari si spuse: Amu…haida, bre, nu ne-ntelegem si noi ca-ntre olteni? Ca n-avuseram timp sa luam si bilete. Stii matale cum e. Controlorul, prietenos si saritor, ca orice angajat al CFR-ului din Romania, ii intreba de curiozitate: Da’ unde va duceti voi, ma? Fratii Lemnaru raspunsera: la Bucuresti, sefu’. Ca joaca Craiova cu jegosii aia de la Rapid. Si daca tot mergem, ziseram sa le luam si pe muieri sa vada si ochii lor capitala. Departe de a fi o regula sau ceva de acest gen, controlorul, CFR-ist din tata-n fiu, era rapidist convins. Trei peturi de bere si patru procese verbale mai tarziu, familia Lemnaru se gasea pe o bancuta in Gara din Craiova, blestemand ziua in care, vrajiti de ticalosii aia de Oblemenco si Balaci, se indragostisera de Stiinta.
July 21st, 2009
scris de Codrut
motto: tu stii unde se afla catelul tau?
Dorin B. se arunca in scaunul masinii sale micute si porni catre apartamentul parintilor lui, in celalalt capat al orasului. Cainele familiei, o femela doberman de 9 ani, tocmai daduse ortu’ popii. Dorin era ravasit. Opri in fatza blocului si isi lua o punga de pufuleti si una de alune. Mixul acesta il linistea mereu, desi de asta data nu avea la indemana un bax de berica pentru ca efectul sa fie complet. Urca scarile pana la etajul 4, unde maica-sa atarnase pe usa o micuta coroana de flori pe care scria “Fetita, nu te vom uita niciodata“. Dorin avu nevoie de o clipa sa-si revina. Desi obisnuit cu senzatia de ameteala, fiind alcoolic inca din clasa a 9-a cand profa de chimie a trebuit sa-i smulga din maini eprubeta de alcool etilic, Dorin nu mai simtise niciodata cu asa intensitate cum pamantul ii fuge de sub picioare. Apasa pe clanta usii de la intrare. Clanta pe care o apasase de mii de ori in copilarie. Patrunse in casa plina de amintiri si primul lucru pe care il vazu era o poza cu Fetita jucandu-se cu un os de plastic. O vazu pe maica-sa in pragul sufrageriei dar nu stia ce sa-i spuna. Se apropie de ea, o lua in brate si incerca sa ingane cateva cuvinte, insa maica-sa i-o lua inainte: Lasa, Dorinache, data viitoare ne luam labrador. Astia rezista mai multisor.
July 15th, 2009
scris de Codrut
John si Jane Smith erau o familie de americani, intre atatea sute de milioane, care, de 4 iulie (ziua in care yankeii de pretutindeni serbeaza independenta KFC-ului de McDonald’s) urmau s-o puna de-un gratarel cinstit, in spatele casei. Burgerii se vor rumeni, artificiile vor bubui, mustarul si ketchupul vor fi pentru cateva ore melanjul ce va tine de foame si de sete.
Cei doi copii ai familiei, Johnny si Jenny, aveau 14, respectiv 12 ani. Hobbyurile lor includeau playstation-ul, baschetul si intretinerea cu carti a focului din semineu. In dimineata zilei de 4 iulie, inainte ca familia Smith sa-si primeasca musafirii la gratar, cei doi copii erau instruiti cu privire la motivul pentru care nu se duceau la scoala pe 4 iulie. O astfel de instructie se impunea, intrucat, in urma cativa ani, Johnny, intrebat fiind ce se sarbatoreste pe 4, raspunse ca-i ziua in care Kobe Bryant le-a tras-o-n c*r alora din Cleavlend. Copilul fu batut la fund cu furtunul de la masina de spalat si chiar i se impuse o restrictie la hot dogi pentru o luna intreaga, insa raul fusese facut deja. Parintii avura nevoie de un an intreg sa refaca reputatia familiei, cu caserole de mancare trimise saptamanal prin tot cartierul, implicare in viata bisericii si evenimente caritabile organizate odata la doua luni nenorocite.
Ziua cea mare, desi umbrita de tragica disparitie prematura a unei muste omorate in direct de Obama, venise. John isi lua urmasul deoparte, la umbra a ceea ce odinioara fusese un copac frumos, dar acum era folosit drept suport subred pentru o casuta din lemn in care cei doi fratiori se urcau din joi in pasti. Urma sa aiba loc o discutie tata-fiu, care, ca mai toate discutiile din familia Smith, avea sa se termine cu “hai sa mancam ceva, mai vorbim si dupa“. “Fiule, ii spuse tatal, stergandu-se pe sortul de bucatar inscriptionat cu “GM – buy American!”. Vine o vreme in viata oricarui adolescent cand acesta trebuie sa ia niste decizii. Anul viitor vei termina liceul si trebuie sa te gandesti serios la ce vrei sa faci cu viata ta“. Baiatul, vadit incomodat de discutie, insa antrenat si obisnuit cu subiectul, raspunse calm, fara sa-si priveascu parintele in ochi: “Dar, Daddy, ti-am zis ce vreau sa ma fac. Bachetbalist. Like Kobe“. La randul sau, incomodat de faptul ca ii venea sa urineze de la atata bere, tatal i-o reteza: “Asta nu este o meserie, ma. Daca ti-am zis o data, ti-am zis de o mie de ori. Esti prost? Tre’ sa-nveti sa faci ceva in caz ca nu merge cu baschetu’. Baschetbalistii aia sunt toti o apa si-un pamant. Inclusiv Kobe al tau”. Daca un coleg sau amic ar fi spus ceva de acest fel (asa cum se intamplase cu 2 ani in urma, cand un coleg cu un an mai mare insinuase ca Kobe ia droguri care-l ajuta sa sara mai sus), Johnny ar fi lasat argumentatia pumnului sa dirijeze diferenta de opinii. Fiind vorba de tatal sau, Johnny se margini sa stranga din dinti si sa raspunda scrasnit “Nu-i adevarat“. Discutia fu intrerupta de primul set de artificii al zilei. Spre usurarea copilului, John propuse sa opreasca pentru moment conversatia, in favoarea unui hamburger. Aveau sa mai vorbeasca si dupa.
July 6th, 2009
scris de Codrut
Vasilicã P. se trezi cu o durere de cap ce-i aducea aminte de luna de miere. Si atunci se imbatase manga, dar din alte motive, in sensul ca acum se-mbatase de fericire. Se ridica din pat si pasi pe covorasul plin de cutii de bere si scurm de tigara, in ceea ce era prima sa zi de om liber, de om divortat. Se uita la telefonul mobil pentru a afla cat e ceasul: era pranzul. Incet incet, seara de dinainte isi facu loc in mintea sa zdruncinata de alcool si decibeli agresivi. Toate detaliile obscure deveneau realitate. Tocmai cand amintirile din ultimele 12 ore erau gata sa-si picure si ultimele nuante de neclar, Vasilica P. auzi cum cineva trase apa la baie. Pe loc, barbatul se aduna si-si ascuti simturile. De 3 saptamani locuia singur intr-un apartament cu 2 camere din Dristor si nu-si amintea sa fi luat pe cineva cu el azi-noapte. O silueta feminina vaga se distingea prin geamul de la baie. Rusinat, Vasilica P. isi intoarse privirea cand realiza ca musafira lui tocmai se stergea la fund. Era curios-foc: Cum o chema? Cati ani avea? Cum s-au cunoscut? De ce foloseste atata hartie igienica??? Toate aceste intrebari erau deoacmdata fara raspuns. Se hotari sa-si aprinda o tigara si s-o astepte ca un jucator ce era, pe marginea patului, cu halatul pe jumatate desfacut. Daca reusise s-o agate odata, o va face si a doua oara, treaz fiind.
In sfarist, usa de la baie se deschise si musafira pasi in sufragerie. Vasilica P., fumator de la frageda varsta de 12 ani, reusi sa scape tigata pe covoras, lovit parca de un TIR plin cu nisip. Femeia era, in mod evident, hidoasa. Nasul, asemanator cu al unui ogar afgan crescut la circ, impungea aerul precum o baioneta cu defect. Gura, singurul element care ii trada sexul, o avea micuta si rosie, asa cum probabil arata un sfincter de urs, macinat de diaree. Pe nasul lunguiet sedea o pereche de ochelari, caruia lui Vasilica P., sifonar de profesie, ii pareau al dracului de cunoscuti. Urma un scurt dialog paranormal.
Ea:-M-am gandit mai bine. Accept.
El:- …pof..poftim?
Ea:-Ma marit cu tine.
Conditia sa de barbat in toata firea de 40 de ani nu-l impiedica pe Vasilica P. sa lesine instantaneu. Se trezi dupa mai multe ore, singur, in propriul pat, cu un bilet pe perna, care zicea: Draga Vasilica P., nu ma vad maritata cu un om slab de inger, care nu se poate controla. Azi-noapte a fost incredibil si voi purta cu mine toata viata complimentele pe care mi le-ai facut. Nimeni nu mi-a repetat de atatea ori cat sunt de frumoasa. Ramai cu bine. Marinela.
July 3rd, 2009
scris de Codrut
Eram in parc, cu o roscata inaltuta, nascuta in acceasi zi cu mine, insa cu 4 ani mai in varsta. Ma sorbea din priviri inca de la Iancului, cand am preluat-o intr-un Benz verde, fabricat in februarie anul trecut. Pe fata o cunoscusem la un eveniment de onlainari, tinut cu cateva zile inainte, la Crowne Plaza. A fost, intamplator sau nu, prima oara cand am sucombat in fatza insistentelor sora-mii de a ma imbraca la tweed. Fata avea ochii verzi, sanii mari si un vocabular la fel de sarac precum numarul de trofee castigate de Dinamo. Toate cele trei insusiri speram sa lucreze in favoarea mea pana la sfarsitul zilei. Afara era arsita, dar bancutele din jurul nostru erau strajuite de carucioare de copii si caini de rasa, mici si mari, generatori de zambete si rahat. Pana la 29 de ani, Marina (asa o chema) fusese in Bulgaria de doua ori si la Chisinau de trei ori. Prefera Bucurestiul, desi locuia aici de numai 8 luni, avandu-si originile in Bacau. Accentul de moldoveanca, desi incerca sa si-l mascheze prin eforturi scremute si caraghioase, era evident. Trecusera 2 ore de plimbari prin parc cand ma lasa in sfarsit sa-i pun mana pe picior, pe marginea lacului. Era tot ce puteam spera in atare conditii, asa ca incepusem sa tanjesc dupa aerul conditionat din masina. Am strunit roscata inspre iesirea din parc si am ghidonat-o fara sa intampin dificultati catre portiera automobilului nemtesc. Am demarat lin catre apartamentul meu din Victoriei. La radio se nimeri un James Blunt de cacat. Era perfect.
Odata ajunsi la mine, am pus-o sa se descalte. Isi dadu jos cu o oarecare retinere facaturile Puma. Spre usurarea mea, nu-i puteau picioarele deloc. Ar fi fost pacat s-o dau afara pentru atat de putin. Dupa expresia fetzei am dedus ca privelistea de la etajul 19 a capitalei ii intari convingerea ca a nimerit bine, macar pe termen scurt, in aceasta lume nebuna. Din bucatarie aparu Jean, bucatarul, cu un cutit in mana. Muierea scoase un tipat ascutit care ii dezvalui dintii albi, precum si o vena subtire de-a lungul tamplei. -Usurel, papusa, el e bucatarul. Jean saluta politicos si se scuza inutil. Ochii duduii tradau o ciuda indreptata catre sine; teama ca statutul de taranca ce nu mai vazuse bucatar profesionist o dadu de gol, facand-o sa etaleze un zambet aschimodic si fortat. Credea c-o daduse in bara. Am linistit-o facand o gluma excelenta despre valetul Jeeves, cunoscut personaj al lui Woodhouse. Desi nu-i cunostea pe cei doi, isi reveni pe data si accepta bucuroasa un cockteil pe care nu-l ceruse. La fel si pe al doilea si pe al treilea. Pe al patrulea si-l prepara singura cu dexteritatea unui boxer intre runde. Tocmai cand ma pregeateam s-o atentionez ca daca-mi pateaza parchetul o zbor in suturi, fata renunta la camasa business-casual cu care-si facuse aparitia cateva ore mai devreme la Iancului, ramanand intr-un maieu alb, simplu. Fara sa insist in vreun fel, scoase un telefon Alcatel din geanta, schimba cartelele, apela rapid un numar si dupa 4 secunde de asteptare, rosti impleticit “Alo, Violeta…da fata io-s…nu cre’ ca vin in seara asta la camin. Dorm la un pretin…”
June 25th, 2009
scris de Codrut
-Al meu e un ratat. Fara o sticla de rachiu nu poa’ s-adoarma seara.
-Esti norocoasa, Florico. Al meu, nemernicu’, nici nu vine acasa sa doarma. Ajunge dimineata si miroase a bere.
-Bere? Pai e bine daca are bani de bere. Al meu se-mprumuta la tac-su pentru un bidon de Babanu’.
-O, pai e bine ca are de la cin’ sa se-mprumute; al meu e orfan de la 16 ani, saracu’. Nici nu intrase bine la liceu si pac, ciroza la parinti.
-Totusi al tau a avut parte de un liceu, nu-i de colo. Al meu, amaratu’, dupa 8 clase a trecut tinichigiu la Ramnicu Sarat.
-Lasa ca tinichigiu e o meserie buna in ziua de azi. Are noroc. Barbate-miu se zbate de pe o zi pe alta ca sa aiba ce da la copii sa manance.
-Voi macar aveti copii, Florico, io-s stearpa de cand ma stiu. Noroc cu cotoiu’ ala saracu’, ca-mi tine de urat ziua-ntreaga.
-Oho, ce n-as da eu sa am un cotoi linistit in locul betivului meu, care toarna-n el tuica toata ziua si se uita la meciurile lu’ Steaua.
-Florico, al tau tine cu Steaua? Nasol, fata, nasol.
June 3rd, 2009
scris de Codrut
Aurora P. era femeie de cand se stia. De asemenea, era grasa. Insa nu a fost mereu asa, caci, conform spuselor sale, in tinerete “murea toti aia dupa mine”. Iata ca de ceva vreme se chinuia sa slabeasca. A incercat o perioada sa manance mai putin, insa au fost cele mai oribile 20 de minute din viata ei, asa ca a renuntat. A incercat apoi mersul la sala, insa a renuntat rapid si la aceasta activitate ambitioasa, intrucat acest mers la sala dura vreo 10 minute pe jos. Si n-o plateste nimeni pe ea sa-si distruga plamanii prin orasul plin de noxe. Eroul ei era Cabral. Un tip bine facut, cu bani si vedeta de televiziune. Obisnuia sa i-l dea drept exemplu fiului ei adolescent: Uite-l pe Cabral ce departe a ajuns, vezi? Si el n-a avut posibilitatile tale; el e negru saracu’.
Cornel P. era la randul lui barbat de cand se stia. Era si el gras dar nu facea caz din asta. De gura nevestii a incercat intr-un timp sa mai dea jos din burta, trecand de la Ursus (animal cu greutate) la Stella (domnita usurica). Socul nereusitei l-a zdruncinat atat de tare pe Cornel, incat perioada imediat urmatoare abia daca reusea sa ragaie alfabetul pana la litera Q.
Astazi, la aproape 5 ani de atunci, cei doi sunt inca impreuna si se iubesc la fel de mult. Ultima oara i-am vazut printre cei 5000 de cetateni chemati de Mircea Badea in Parcul Tineretului sa alerge. Se aflau sub cerul senin al unei dimineti perfecte. El era intr-un trening verde, primit cadou, ea il tinea de mana strans si ii soptea din cand in cand, dulce, ca-n prima zi: ma doare picioarele, unde-i micii aia?
May 30th, 2009
scris de Costi
Nu-mi aduc aminte de prezentza vreunui animal prin curtea bunicii mele de la Joldesti, Vorona. Avusese avere, dar au pradat-o rusii, prietenii nostri. Motiv pentru care cumparam lapte de la o femeie din sat, cam surda de-o ureche (de obicei cea care era inspre tine). Matusa mea s-a dus la femeie acasa, a intrat pe poarta si a dat binetze. Femeia, exagerat de surda, catzarata pe o scara de lemn, varuia extrem de absorbita de nuantza obtzinuta prin amestecarea varului cu diverse arome organice. Si pentru ca tot se simtzea in sigurantza acolo sus, de parca nimeni n-ar fi putut auzi de la altitudinea aia, femeia slobozi un pârţ imens. Matusa-mea se feri instinctiv si spuse , dojenitor, cu voce ridicata:
-Frumos, tanti Melitina !
Iar femeia raspunse sagalnic:
-Stai sa vezi cand dau a doua mana!
May 29th, 2009
scris de Ioana
In apartamentul cu o singura camera in care locuia Prudencia domnea o dezordine crunta. Patul era plin de haine , podeaua nu se mai vedea de la atatia pantofi iar masa era supraincarcata cu farduri, esarfe si sticlute de parfum pe trei sferturi goale. Intr-un colt, aproape de usa de la balcon, cristalul norocos zacea uitat, pedepsit pentru ca nu se hotarase ce culoare sa aiba. Broastele feng-shui zaceau aruncate una sub sifonier si una langa usa baii. Amandoua o priveau dezaprobator pe Prudencia care, ati ghicit, nu stia cu se sa se imbrace.
Era duminica, ziua marii intalniri cu necunoscutul.
“Daca ma imbrac prea elegant o sa creada ca sunt vreo fandosita”, gandi Prudencia privind cu jind o rochie superba cu maneci transparente, spate gol, de lungime mai degraba scurta si cu o imensa floare mauve la spate.
“Pe de alta parte daca ma imbrac prea obisnuit o sa creada ca nu am dat importanta intalnirii”, isi zise ea abandonand o pereche de blugi rupti in genunchi si un tricou cu o diva cu parul lung care soptea cu litere argintii ca VIATA E O PETRECERE.
Tocmai cand aproape ca intocmise lista scurta, care continea numai 5 variante de toalete, suna telefonul.
- Hola, Esmeralda! se pisici Prudencia in telefon cand auzi vocea verisoarei. Sa iau si o paine, zici? Claro, o sa iau. Si niste bere? …….. bine. Altceva? Da, da, am un robot de bucatarie care taie legumele marunt-marunt. Sa il iau si pe el? Il iau. Dada, ma grabesc. Nu m-am hotarat ce sa imbrac . ……… Ok, daca tu crezi …… o sa imbrac rochia cu floare mauve.
Imbraca repede minunata rochie . Aseza la spate petalele imensei flori, isi puse o pereche de pantofi cu toc inalt si la gat o esarfa cu fluturi. Lua o punga mare de hartie in care avusese niste cumparaturi de la mercado si puse in ea robotul de bucatarie. In nari simti un miros de ceapa, dar nu era sigura daca era de la punga sau era doar amintirea cam prea persistenta a doamnei din autobuz. Tresari puternic la gandul asta si realiza ca nu se parfumase.
“Tu, Doamne, ce neglijenta era sa comit!!!” isi spuse ea ingrozita , si apuca la nimereala cateva sticlute de parfum. Pulveriza din fiecare de vreo 10 ori si , hotarand ca e gata, se pregati de plecare.
May 8th, 2009
Previous Posts