Posts filed under 'Tovarasii mei, asa cum e ei'
scris de Jimerino
Zisesem ca urmeaza Giani, da’ mai da-l in ma-sa. Continuam cu Pitut (al doilea t e de fapt tz, n-am diacritice). Pitut este personajul care i-a placut Shmenei cel mai mult. Adevarul e ca omu’ e cel putin pitoresc. Pitut canta arii de opera, Pitut recita, rar, Pitut bea, Pitut e fiul poetului Gheorghe Pitut si e diliu. Da’ nu e diliu d-ala care sa faca urat. Nu face spume la gura, nu umbla cu cutite sau sabii dupa el, e un diliu inofensiv si chiar galant.
Acum destui ani mi-a bagat prietena de la vremea aia in ceata. Era vreo 3 noaptea si tot cartierul era cufundat intr-o arie de opera sau opereta sau ceva. Are balconul pe aceeasi parte cu al meu si acoperise pana si “Asereje ja deje dejebe tu dejebere sebiunouba majabi an de buguy ande buididipi”-ul care urla din strand. I-am explicat simplu ca “e un diliu care canta frecvent”. Adevarul e ca Pitut e mult mai mult. Pitut e agent secret in majoritatea timpului. Ne spune mereu in termeni foarte vagi ca “astia” sunt cu ochii pe noi si sa avem grija ce facem ca sa nu ne salte. Cateodata chiar ai impresia ca stie ce spune, cand, la cateva zile dupa avertizarea lu’ Pitut auzi ca cutarica a luat 3,5,7…ani. Da’ cum Pitut ne zice de fiecare data acelasi lucru si cum cate unu pe saptamana tot tre’ sa se duca “la facultate”, ar fi greu sa n-o nimereasca. El de fapt tine la noi, desi ma indoiesc ca e o afinitate rationala, doar ca el nefacand nimic si fiind foarte nocturn, ii pare bine cand mai are cu cine sta si cui povesti aventurile lui de Bond.
M-am intalnit intr-o noapte cu Pitut in Club A. “Pitut, ce pula mea cauti ma aici?”. Avea un pont si m-a sfatuit amical sa plec sa beau in alta parte ca in cel mai scurt timp va chema echipajele de la “astia” sa-i ridice pe roackeri. Pe la 5 cand am plecat Pitut dormea pe o banca pe langa cabina dj-ului.
Lu’ Pitut ii place sa bea, dar nu e acelasi fel de betiv ca restul din generatia lui. Mielu’, de exemplu, bea fernet, fernet amestecat cu vodca sau vin d-ala posircos, de buturuga, vodca genocid (pe care nu stiu unde cacat o mai gaseste, ca acum si Saniuta si-a tras sticla cu fata umana) etc. Mielu’ are o sticla d-aia de plastic, mica (grenada), pe care o poarta de gat si cu care venea si la fotbal. Si simula fault cand nu era nimeni pe o raza de trei metri in jurul lui numai ca sa se tranteasca si sa mai bage un gat. Pitut nu ca n-ar bea si el altceva, daca e sa se antureze, da’ in principiu el e berar. Si generos. Intr-o seara, cand tocmai vroiam sa merg acasa cu Shmena, Pitut venea cu o plasa plina de beri si am zis sa mai iau si eu doua beri, una eu si una el, sa fie ultimele pe seara aia. Da’ nu, Pitut a insistat sa bem din ale lui. Noi toti suntem “nepotii” lui iar Shmena e “mamica”.
Se pare ca se traieste bine din pensie de urmas de poet.
Daca va place ce am scris poate o avea si Olguta mea bani de dat bere la tovarasi.
Ura!
July 13th, 2009
scris de Codrut
Marin S., cunoscut in lumea interlopa drept Neamtzu’ (cu trimitere la precizia si acuratetea cu care numara berile baute intr-o singura seara, chiar si cand numaratoarea necesita degetele de la vreo 3-4 maini) era un tip molcom si docil pana sa-l trezesti din somn. Odata trezit, inviorarea si-o facea c-un redbull, un marlboro si-o palma peste ceafa nevestii. In lumea lui Marin S. foarte putine reguli trebuiau respectate. Insa, alea care erau, trebuiau divinizate. Prima, si cea mai importanta, era sa te dai din fatza televizorului atunci cand preferatul sau, Mircea Badea, presta la tv de la 11 la 12 noaptea. Aceasta bucurie a Neamtzului era cu atat mai intens savurata daca stam sa ne gandim ca rare erau noptile in care acesta se afla acasa cu familia, si nu pe strazi cu Familia cealalta, rupand capete si lacate.
Intr-o seara, pilit fiind de la nici juma’ de litru de vodca, Marin se retrase din calea ploii, impreuna cu tovarasii sai, la o carciuma din gara Buzaului, oras in care era domiciliat. Sef inca de la 6 ani, pe vremea cand micutul Marin S. si gasca sa furau pastarnaci si struguri din piata, Neamtzu’ se avanta intr-un monolog pe care acolitii sai il sorbeau odata cu alcoolul din cani. Lumea era entuziasmata, barmanul se alaturase si el grupului galagios.
Dupa mai multe ore si mai multe randuri de bautura nu foarte fina, distrugatorul de chefuri al grupului, cel numit Bobby Scula, facu urmatoarea afirmatie impertinenta: Ba, da’ noi avem bani sa platim toata bautura? In oricare alta zi, Marin, ca un lider de moda veche ce era, i-ar fi carpit una peste mufa mai tanarului sau coleg de jafuri, explicandu-i in nu foarte multe cuvinte ca si daca nu au bani, vor pleca frumos fara sa plateasca; cine sa-i opreasca? Insa aceasta ocazie era speciala din cauza faptului ca barmanul ii era oarecum amic, si nu se cuvenea o astfel de teapa. Tocmai cand gascarii se pregateau s-o puna de o talharie prin targ, in scopul nobil de a-si plati consumatia, usa barului se tranti de perete si lumanarile parfumate din intreaga crasma se stinsera ca la un semn. Cu totii inlemnira; chiar si cei lemn de beti inlemnira cumva. Din prag, o silueta impecabila, cu coc si margelute, rosti tare si raspicat cele 4 cuvinte magice : platesc io tot, ma ! Gasca de betivi, vrajita parca de aceasta voce feminina si totusi suverana, inganara un “multumesc” pe mai multe voci. Liderul Marin S. fu singurul din incapere care reusi sa se ridice la inaltimea acestui moment magic. Se ridica in picioare, si, ca si cand nu consumase mai mult spirt decat tot spitalul Elias intr-o luna, ii replica demn siluetei din prag ” Vaaai, doamna Ridzi pupa-ti-as manusitele de magistrala!”
July 10th, 2009
scris de Tavi
As vrea sa fac o scurta istorisire a unei intamplari dintr-o perioada a vietii mele nu demult apusa. Totul se petrecea atunci cand mingea de fotbal reprezenta 2/3 din incarcatura ghiozdanului, chilotii nu trebuiau schimbati zilnic, profu’ de filosofie iti punea o nota de 2 pe luna (gatzii ma-tii dar) si, nu in ultimul rand, chiulul avea inca o insemnatate frauduloasa: clasa a 11-a.
Impreuna cu tovarasul meu de suflet, Manea, ii pregatim profesoarei de informatica una de sa ne tina minte toata viata ei de comunista: un chiul ca la carte. (doar nu credeati ca doi pumni in cap, aia numa’ la OTV). Zis si facut. Iustin, baiat chipes si matur, care fu*ea in clasa a 11-a mai mult decat niste tovarasi de-ai mei intr-o viata, ne-a oferit cheia apartamentului sau in care statea singur. Acolo se aflau femei, tigari, droguri si bautura plus 2 calculatoare cu quake 3 si starcraft instalate ( se face pentru toti gamerii fani Razi Gu Gura ).
Manea cerand indurare pierzand joc dupa joc, restul clasei la ore – ce poate fi mai frumos?!
Cam pe la jumatatea orei, Iustin, manat de o responsabilitate paterna si de profa de info, fata tinerica cu 3 copii si plina de draci pe ea mine, pune mana pe telefon si-l suna pe Manea. Mai jos conversatia:
Iustin: “ Ba, te- a vazut profa ! Veniti repede la ora”
Manea (catre mine): “Coaie m-a vazut profa…hai la scoala ca o prostim noi cumva”
Tavi: “ Ba ia vezi, pe mine m-o fi vazut?”
Manea (catre Iustin): “ Ba, p’asta l-a vazut?”
Iustin: “ Doamna, pe Tavi l-ati vazut ? “
Ras isteric in clasa – profesoara isterica in cancelarie – mama isterica la scoala – Tavi si Manea munca in folosu’ scolii 3 zile.
Placerea de a chiuli – NEPRETUITA!
June 23rd, 2009
scris de Stelar
Au trecut vreo trei săptămâni de când prietenul meu, the vicious bastard Codruţ, m’a provocat să scriu caterincos fără să ştie prea bine cu cine vorbeşte. Nici eu nu ştiam prea bine cu cine vorbeşte, dar ştiam că dacă refuz toată imaginea mea de shukar pe care am construit’o cu atâta migală şi batere de taste (poor google) se va prăbuşi ca şi blog statsu’ meu de ieri seară [n.r. terminologie de bloggeri, nu va bateti capul]. Aşa că după multe metafizici interioare( întelegeţi acum de ce a durat trei săptămâni până să mă apuc de scris) mi’am dat seama cu cine vorbea Codruţ. Mai ştiţi când, în liceu, făceaţi o glumă bună şi imediat cineva o spunea mai departe asumându’şi astfel tot creditul? Normal că nu, doar n’aţi fost toţi colegii mei! Dar unii dintre ei au fost şi, ca să vezi, au un simţ al umorului nedemn pentru LTMEP*.
Am intrat deci online aşa cum face tot omu’ când se vrea băgat în seamă şi am început să’mi păcălesc colegii cu statusuri mai emo decât de obicei şi cu întrebări sinucigaşe gen care e cel mai amuzant moment pe care l’am petrecut impreuna?. Şi încă odată, dacă mai era nevoie, şi’au demonstrat ataşamentul necondiţionat prin răspunsuri rapide şi mult chibzuite. noi râdem tot timpu’, da’ niciodată nu ştiu de ce . Halal ajutor. Noroc cu magica memorie a Alexandrei, din ale cărei răspunsuri am selectat pe baza niciunui criteriu o zi de acum aproape un an. ( şi numirea Alexandrei în acest post o să scoată din pepeni pe toţi cei care mi’au spus ceva amuzant în seara asta).
Doamna dirigintă, profesoară de matematică fiind, m’a invăţat că e bine să îmi explic toate notaţiile înainte să încep demonstraţia. Avem deci:
-Cmshsaw - nimeni nu ştie de ce semnează aşa dar se zvoneşte că ar veni de la C(risti), m(ici) ( mâţa lui care ne’a parfumat odată clasa marcând toate punctele cardinale existente şi mai puţin existente; da’ e bine că aşa am aflat şi noi că diriga are probleme cu fierea şi de asta se tot încrunta când stătea la catedră aşa că de atunci ţinem geamul deschis da’ nici chiar asta nu a făcut minuni) ş(i) h(os)( câinele lui super erou despre care voi vorbi cu altă ocazie); urmând ca celelalte iniţiale să fie aproximate până la sfârşitul clasei a 12a.
-Căpşună – simpatica mea colegă blondă la origini, actualmente roşcată, împlinită după fantezia cu căpşuni de astă iarna când o apucaseră poftele exotice tocmai în u. [n.r. e un oras cica. Uricani] unde căpşunile apar doar în reclamele danone( şi îmi permit să spun toate astea deoarece ea urăşte sincer toate blogurile aşa că nu voi primi nicio privire fatală)
-urmând ca noi, ceilalţi să ne definim drept mulţimea de inadaptaţi care a plecat până la magazine cu ghiozdanele în spate că era tare frig în dimineaţa aia de mai şi poate de asta am ajuns undeva mai departe decât ora de matematică, într’un loc pe care îl vom numii sugestiv La Gară.
Şi dacă nu aţi înţeles nimic din toată diareea verbală de mai sus, nu vă faceţi griji: cam aşa rămân şi eu după demonstraţiile doamnei diriginte. Doar studiaţi mai profund! Şi daca tot nu intelegeţi, mergeţi La Gară, că acolo lucrurile sunt ceva mai umile.
La Gară e prima parte din traseul La Locomotive. Dacă La Locomtive nu se mai mişca nimic de câteva secole, La Gară personalul de Simeria vine şi pleacă în fiecare zi! Faza e că nimeni nu ştie când vine şi când pleacă, aşa că uneori iţi poţi permite să te mai urci în el şi doar să speri că iţi dai seama unde eşti înainte să ajungi la Simeria. Pentru necunoscători, aici în vale nu există controlori, gardieni şi alte instituţii. E o ţară liberă! Pe acest principiu au mers şi prietenii mei iubitori de sporturi extreme, Căpşună şi Cmshsaw, când au dat curs primei inspecţii amănunţite în vagonul 22( nu, nu ştiu ce număr avea vagonul, da’ am o boală cu 22). Şi înainte să ajungă la Simeria, au înteles că e timpul să coboare. Dacă Cmshsaw a sărit sigur pe sine, căpşună ne’a oferit unul din acele cadre fine, perfecte pentru un film mut şi alb-negru. După lungi momente de contemplare, talentata noastră protagonistă execută o Tucahara fără şuruburi cu aterizare pe nas, demnă de toate hohotele noastre. Şi viaţa ne dă astfel încă o lecţie: după ce te’ai spart( de râs sau de tot) e bine să te mobilizezi şi să alergi inainte ca forţele de ordine apărute de nicăieri( nu ştiau probabil că au ajuns la Petroşani) să te’ntrebe de viaţă.
Şi demonstraţia se încheie cu reduşii din 9A alergând pe pasarelă şi zâmbind simpatici gardienilor aflaţi la 50 de metri sub ei, în timp ce copiii cuminţi părăseau *Liceul Teoretic Mihai Eminescu Petrosani la sfârşitul orelor de curs.
Notă pentru mama, tata, doamna dirigintă şi doamna profesoară de franceză:
toate personajele mai sus menţionate sunt pur fictive;
nu s’au înregistrat accidente înainte sau în cursul acţiunii descrise;
nu a existat nicio tentativă de părăsire a incintei liceului;
asemănarea cu persoane comune ale vieţii cotidiene este complet întâmplătoare.
May 28th, 2009
Am dat peste un licean atipic, al dracu’. Asta stie sa puna virgulele unde trebuie, iar umorul lui nu se constituie din LOL-uri. Ciudat, nu ? A acceptat in exclusivitate pentru RaziCuGura (blogul nr 1 din sud-estul cartierului Vitan) sa povesteasca un episod proaspat din viata sa de licean. Tocmai de la Petrosani. (Prin ce liga mai e Jiul, ba?)
“Mai ştiţi când, în liceu, făceaţi o glumă bună şi imediat cineva o spunea mai departe asumându’şi astfel tot creditul? Normal că nu, doar n’aţi fost toţi colegii mei! Dar unii dintre ei au fost şi, ca să vezi, au un simţ al umorului nedemn pentru Liceul Teoretic Mihai Eminescu Petrosani”
May 27th, 2009
scris de Codrut
Inca din anii ‘90, cand corectitudinea politica nu insemna nimic in Romania, domnul invatator Z. a stiut ca o societate nu poate avansa decat printr-o lupta constanta impotriva discriminarii. Astfel, domnul Z. incerca sa dea un exemplu invatatoarelor tinere din scoala, nefacand diferente intre elevi si eleve: ii batea pe toti la fel.
Intr-una din zile, o colega din ultima banca, Lavinia A. fu scoasa la tabla sa faca niste inmultiri simplute. Totul decurgea fara incidente, Lavinia parea sa scape de furia lui “Tzitzeica claselor primare“. Pe la a 5a inmultire insa, ceva se intampla. In timp ce domnul Z. ii analiza caietul de teme, Lavinia uita sa puna un zero pe tabla, greseala care care se regasea si in caietul sau. Intrucat suflatul din banca nu intra in discutie pe atunci decat daca aveai chef sa te alegi cu o fractura de peroneu fara sa stii macar cum se scrie “peroneu”, soarta Laviniei ni se parea tuturor pecetuita. Curajosii intangibili din primele banci, cei ai carui parinti participasera nu o data la pileli cu domnul Z., isi permiteau chiar cateva coate si zambete ticaloase. “Lavi o s-o pateasca, cum sa uiti tu un zero?”.
Domnul Z. ii adresa atunci Laviniei acea intrebare cu care reusea sa demoleze pshic chiar si un adult daca-si propunea, darmite un copil de 10 ani : “Deci tu inca nu esti in stare sa faci inmultiri, nu?”. O replica de genul “ba da“, nu facea decat sa amane momentul pedepsei, iar Lavinia, pe langa faptul ca intr-adevar nu le avea cu inmultirile, nici nu spera sa fie salvata de clopotel. Mancase un zero, iar pentru asta nu poti pretinde mila. Era clar. Se punea intrebarea cum va fi pedepsita. Avand la dispozitie o podoaba capilara imbelsugata in capul Laviniei, era de presupus ca domnul Z. va ataca acolo, mai degraba din comoditate. Insa, cu domnul Z. elementul-surpriza facea toti banii. El nu era previzibil ca toti dascalii sclifositi din ziua de azi, care-ti dau teme drept pedeapsa sau iti cheama parintii la scoala. Nu, nu. Domnul Z. avea mereu un as in maneca. Iar in acea zi, asul s-a numit “scatoalca peste ceafa Laviniei”, a carei capatzana firava, la contactul cu tabla, facu sa vibreze toate geamurile clasei.
May 27th, 2009
scris de Codrut
George M., tanar absolvent (din a 3-a incercare) al scolii nr 11 din Buzau, se afla la parterul blocului in care locuia. Era in compania pietenilor sai mai mici cu 5 ani, Codrut B. si Laurentiu C. Cei trei discutau subiectul preferat al adolescentului George, anume ultimele aventuri ale lui Sailor Moon (pentru cei care nu stiu cine este Sailor Moon, se recomanda un Google scurt, ignorantii pamantului). Codrut B. si Laurentiu C., ambii cu 10 primaveri implinite, invatasera de-a lungul prieteniei cu George ca sunt cateva subiecte pe care nu au voie sa le abordeze. Faptul ca ambii erau posesori de ochelari nu facea decat sa le sporeasca teama de prietenul George, atunci cand acesta se enerva. Unul dintre subiecte era aspectul fizic al lui Sailor Moon. Intrucat George era singurul prieten care se hazarda la remarci de genul “Sailor Moon e o gagica suuuper“, era recomandabil sa nu-i amintesti fanului bezmetic de faptul ca Sailor Moon era un desen animat. De asemenea, la fel de recomandabil era sa dai din cap afirmativ (nicidecum uimit sau paralizat de frica) atunci cand George recunostea ca uneori pune pauza cand trupul lui Sailor se afla in aer, intr-o pozitie provocatoare.
Intr-o dupa-amiaza, Romica, un baiat despre care am mai discutat, afla de relatia mai putin ortodoxa dintre George si desenul animat blond. Pe un ton plin de haz la momentul respectiv, se apuca sa-l chestioneze de la distanta: Auzi ma, si zici ca-i buna aia de la desene animate?hahaha. Pacifist dar dus cu capul, George puse mana pe un bolovan si-si arcui bratzul si sprancenele in directia lui Romica. Noi, astia mai mici, ingroziti ca onoarea unei domnisoare, fie ea imaginara, ar putea pune capat libertatii lui George si vietii lui Romica, il opriram : Stai cuminte, ma, ce naiba, lasa-l . Maturitatea celor 15 ani iesi in sfarsit la iveala in prietenul nostru, care lasa cataroiul din mana: aveti dreptate , decreta el, si insfaca o bucata lunga de fier, folosita de obicei de femeia de servici la manipularea gunoiului. Cioara, ia vino ma, ce-ai zis, ma? Romica, poreclit Cioara, o lua la sanatoasa; insa furia lui George il ajunse in acelasi timp cu bucata de fier din mana sa. Era clar ca numele lui Sailor, rostit intr-un context anume, il putea face pe George al nostru sa atinga zero to sixty in cateva clipe doar. Romica se prabusi cu glezna fisurata si coatele julite, moment in care George il intreba fara sa gafaie catusi de putin: Mai zici, ma? Raspunsul fu prompt si previzibil: Nu mai zic, ma.
May 23rd, 2009
scris de Jimerino
ATENTIE: acest text contine cuvinte vulgare. Daca nu va tine, nu cititi… pe bune, se vorbeste cu “naiba”.
De ceva vreme am cam rarit contactele cu Salajanul in care m-am nascut, crescut si educat. Pentru ca e departe si lenea e mare si deci vizitele s-au rarit. Dar nu numai d-asta; ele, vizitele, au mai fost, dar fiind iarna, lumea nu prea sta sa faca degeraturi de cine stie ce grad la Shell, cu berea-n mana. Ca asa sunt cartieristii, tin la confort.
E, iaca s-a incalzit, iaca zugravim, fapt pentru care ne-am mutat temporar in apartamentul din Salajan si cu ocazia asta i-am oferit Shmenei (n.r. : prietena autorului acestui text) o seara cu baietii. Ma rog, mi-am oferit mie, dar ea a suportat-o.
Sa-i luam pe rand intai si dupa aia laolalta.
Cezarica
Cezarica este baiatul pe care eu m-am gandit sa-l fac aproape substantiv comun. Pana la urma mi l-am facut un soi de personaj cu al carui nume ii mai denumesc pe cate unii care prezinta una sau mai multe trasaturi ale Cezaricului. De exemplu, fratele prietenului Tankistu este Cezarica. Nici nu mai stiu cum il cheama de fapt, Cezarica e de ajuns.
Nu stiu daca principala preocupare a lui Cezarica (originalul) e sa faca bani sau sa futa, da’ as zice ca sa futa, ca banii cred ca d-aia vrea sa-i faca. Nimic anormal, stiu. Pe Cezarica l-am intrebat odata de una despre care imi povestea ca e buna. “Iti faci treaba cu ea”. Asta rezuma foarte bine felul in care-l preocupa pe Cezarica fututul. Intr-o scurta plimbare cu masina, Cezarica vede un grup de 3 petite de vreo 16 ani. Frana, da inapoi, lasa geamul din dreapta si intreaba…ce credeti? “Ce faceti ma nebunelor?”. Una din ele, urata, zice ca fac bine. Curios, nu? Ce-i zice Cezarica : “intoarce-o si tu pe fata aia”. Adica pe aia care prezenta interes si care era pe role si statea cu spatele. Vorbind cu Cezarica te trezesti la un moment dat intrerupt ori din vorbit ori din ascultat de o replica recurenta: “ce buna-i asta!”. A ajuns sa o zica si la acoperire, ca sa fie sigur ca in caz ca e buna el a fost cel care-a zis-o primul. Mergem cu masina si prin niste coclauri prin “bulgarime” vine spre noi un BMW cu o femeie la volan. Cezarica: “ia fii atent ce buna-i asta”. Se apropie BMW-ul si o vedem pe bunaciune. 48 de ani, cioara infecta, zlatareasa, ce mai, piesa femeia! “Am vazut BMW si am zis si eu…”. Asa-i, trebuia zis, ca daca femeia chiar era buna si ramanea nelaudata, frumos era?
Cezarica ar fi un foarte bun om de televiziune. M-am gandit eu, mare scout de talente. Cezarica stapaneste foarte bine arta de a nu lasa timpi morti in comunicare. Vorbind si sorbind gal-gal din sticla, Cezarica ma intrerupe dupa bunul obicei cu faimoasa replica “na ce buna-i asta”. “Asta” era cu copilul de vreo 4-5 ani dupa ea si Cezarica incepe conversatia. “L-ati luat pe asta micu!?”. “Da, am iesit sa ne plimbam un pic”. Aici vine partea geniala, in replica lu’ Cezarica, care trebuie sa aiba mereu ultima relpica, oricare ar fi aia. “Cel mai bine”. Ma uit la Shmeny (n.r.: aceeasi prietena a autorului) la modu “ba, asta a zis ce mi s-a parut mie ca aud?”. Ma conving din faptul ca radea ca da, chiar aia a zis. Si pune-te pe ras.
Daca e cerere, urmeaza: Giani, Giani&Cezarica si dialogurile lor, Mielu, Pitut si poate si altii.
May 16th, 2009
scris de Codrut
Cei doi bucuresteni, uniti printr-o amicitie zdravana in urma cu mai bine de 10 ani atunci cand ambii avusesera cate o aventura cu sora mai a mica a celuilalt, se aflau acum la etajul 2 al Mall-ului din Vitan. Mancau la KFC. Cel mai mic de inaltime, murdar la gura de maioneza, i se adresa celui de-al doilea, cu sapca de dinamovist si tricou de camionagiu: “Ba, Sorine, tu le vezi p-alea? Ii cer autograf lu’ aia!”. Sorin incuviinta printr-o sorbitura zgomotoasa de Pepsi, dupa care rosti superior: “Da, coaie ! Da’ tu stii cine-i aia, ma? E aia din Bevarlii Hils. Era ma-sa lu Bredon, ma”. Nelasand ragaz cartofului prajit sa se strecoare pe de-a-ntregul prin strugareata-i libidinoasa, cel maruntel protesta:
-Nu fi prost, ma. Aia era ma-sa lu’ Brenda.
-Bredon si Brenda erau frati, tzarane!
-Ba, esti prost? Mi s-a parut mie ca semanau. Ma da’ sigur e aia din Bevarlii Hils de-i cer alea doua autograf? Hai sa le asteptam si sa le-ntrebam.
Gesturile rapide se succedau la masa celor doi bucuresteni sofisticati: o ultima sorbitura din sucuri, o ragaiala fara zgomot, doar cu miros, servetelele dosite rapid in buzunare, o maneca de camasa trecuta scurt peste mustatile murdare.
-Fetele, nu va suparati, aia la care luati autograf era actrita aia din filmu’ ala?
-Da, raspunsera fetele in cor, circumspecte totusi la cei doi tineri purtatori de shlapi.
-Ti-am zis io ma, P*la!?, ii reprosa parinteste Sorin celui maruntel.
-Mda…Hai sa-i cerem si noi autograf, opina tanarul fan al serialului.
-Hai !, incuviinta bautorul de maioneza.
Dupa o scurta discutie prin care s-a hotarat amanarea pisarii pana ajung in parcare, cei doi se apropiara usor emotionati de masa actritei celebre.
-Hello. My name is Sorin. He is Marius. How are you? We are very fine.
Femeia le zambi precaut, dupa care raspunse prieteneste:
-Buna, baieti.
Realmente uluit de aceasta replica spontana si perfecta, Marius trase un soi de pârţ caruia in intimitate cei doi ii spuneau “Pârţul Silenzio Stampa”. De obicei radeau de se stricau cand avea loc un episod ce implica un pârţ de acest fel, insa acum erau pironiti locului.
-Sorinache, asta vorbeste romaneste, tu vezi?
-Da, ba. You speak good Romanian, spuse vibrand Sorin.
Femeia zambi incurcata si deja stresata:
-Va multumesc.
-Ou my Goood, rosti la unison binomul imbecil. Apoi scoasera servetelele de la KFC si un creion de tamplarie si cerura pe un ton ceva mai degajat: “Autograf ! Bervarlii Hills 906090. OK?”
Femeia dadu sa preia creionul unsuros speriata de-a binelea deja, cand, de la 4 metri distanta, din spatele tejghelii de la Springtime, o voce groasa de Terminator se auzi amenintator: “Ba, aurolacilor, dati-i drumu’ de-aici pana nu chem paza! Aia-i Tora Vasilescu ! “
May 10th, 2009
scris de Codrut
O zi mohorata a anului 1994. Cei 47 de elevi ai clasei a III-a A (de fapt 52 cu tot cu Radu Adriana), erau asezati in banci, pregatiti sa patrunda tainele scrisului corect si frumos. Buclele si bastonasele din caiete erau ca o pauza bine-meritata dupa adunari si inmultiri. Domnul invatator, expert desavarsit in ale matematicii, pedagogiei si altoirii pe drept si pe nedrept, rasfoia catalogul de la A la Z.
-La tabla Burducea Cosmin, se auzi vocea celui care dupa stiinta mea a inventat cele doua verbe: “a urechea” si “a perciuna”.
Burducea, un tip buzat, corigent, posesor al prostului obicei de a-si scrie gresit numele peste tot (Burducia), se ridica in picioare si se indrepta de spate; apoi se sterse de cerneala pe pantaloni si porni spre tabla. Cu totii stiam ce avea sa urmeaze. Burducea indeplinea cele 3 criterii fundamentale pe baza carora domnul invatator isi alegea victemele: era gras, prost, iar parintii nu-l cunoscusera pe dl. invatator la un spritz.
-Burducea, il lua usurel domnul Z., ia desparte-mi tu in silabe urmatoarele cuvinte: oligofren, nepriceput, sleampat si cazatura. Cu exceptia colegului meu, Biscy, care inainte de toate mi-a adus la cunostinta ca el stie ce inseamna oligofren ca asa-l mai striga varisoara-sa, toata clasa se apuca sa silabiseasca in caiete.
Burducea lua increzator creta in mana, insa, dupa prima litera, ceva il poticni: uitase cuvintele. Domnul Z. i le repeta incet si calm, pana cand prada sa fara scapare apuca sa le scrie pe toate: Olip-rov-en, nepr-icep-ud, etc. Primind acceptul invatatorului printr-un subtil “ia uitati, copii, cum a scris; ia radeti de el!“, clasa izbucni intr-un ras spasmodic si sacadat. Domnul Z. era multumit, insa corectia, invariabil, trebuia aplicata si pe plan fizic. Era o lege pe care chiar si directorul scolii, domnul S., o acceptase temator, fara sa comenteze. Domnul Z. se ridica de la catedra si se apropie de Cosmin. Scrasnind ca in tinerete, la prima agresiune asupra unui copil de 9 ani, dl. Z il apuca de perciuni cu o mana, in timp ce cu cealalta incepu sa-i bocane in tampla, ca atunci cand ciocani la usa veciunului de sus care te-a inundat. Burducea primi totul ca un erou, fara sa scoata nici cel mai mic sunet. In definitiv, silabisise in mod eronat 4 cuvinte extrem de uzitate in limba romana. Cu totii stiam ca era o pedeapsa dreapta.
din episdul urmator:
-Lavinia A. isi uita caietul de dictare acasa, iar pentru asta trebuie sa fie pedepsita.
-Biscy invata si cuvantul “cazatura” alunecand pe un petec de gheata care avea sa-i ciobeasca dantura si, partial, demnitatea.
April 27th, 2009
Previous Posts